Dați-o dracului de frică, fiți curajoși!

Dați-l dracului de curaj, fie-vă frică!

Suntem în fața unei decizii care ne poate compromite pentru 5 ani sau pentru totdeauna. Suntem în fața unei alegeri care ne poate trezi curajul în aceeași măsură în care ne poate trezi frica. Suntem în situația în care putem alege cu frică un rău cu care putem lupta, sau plini de curaj un rău cu care nu putem lupta.

E timpul să ne fie frică!

Dacă astăzi avem dreptul de a alege e pentru că acum 25 de ani ne-a fost frică. Teribil de frică. Și-atunci am ales să luptăm împotriva răului, împotriva regimului, împotriva lui Ceaușescu așteptând să ne fie mai bine. Răul a fost răpus, binele nu i-a luat locul, victoria nu a fost deplină.

Dacă astăzi avem dreptul de a protesta e pentru că ne-a fost frică de rămășițele răului pozând în rol de bine. Și-atunci am ales să luptăm împotriva răului, împotriva sistemului, împotriva lui Iliescu așteptând să ne fie mai bine. Mai bine nu ne-a fost, minerii au fost, victoria a fost a sistemului.

Dacă astăzi avem dreptul de a-l vota pe Ponta e pentru că ne-a fost frică de Năstase și de Geoană. Și mai ales de răul din spatele lor. Și-atunci am ales să luptăm împotriva răului, împotriva și mai răului, împotriva rămășițelor răului de care ne-a fost teribil de frică așteptând să ne fie mai puțin rău. Mai puțin rău ne-a fost, binele ne-a fost tot rău, victoria a rămas știrbă.

Dacă astăzi avem dreptul de nu-l vota pe Ponta e pentru că în continuare ne e frică. Ne e frică de același rău, de același rău din spatele răului, de și mai rău. Și-acum ne găsim în fața aceleeași situații: să luptăm cu mai puțin răul împotriva și mai răului. Poate fi dureros, este dureros!, dar ar fi și mai dureros dacă am găsi acum curajul de a accepta cel mai răul ca bine.

Dacă astăzi avem dreptul de a alege doar între rău și și mai rău e pentru că ne-a fost frică și pentru că ne este frică. Ne e frică de noua securitate, de vechile mineriade, de noii candidați, de vechii susținători ai noilor candidați, de ei înșiși, de noi înșine.

Dacă de mâine vrem să fim curajoși, trebuie să ne mai fie încă o dată frică. Teribil de frică. Trebuie să ne fie frică de și mai rău și să alegem mai puțin răul, să consumăm cu ură toată frica din noi și să facem loc curajului.

Dacă astăzi alegem ca de mâine să fim curajoși, trebuie să avem curajul ca astăzi să fim pentru ultima oară fricoși. De mâine trebuie să fim curajoși, de mâine trebuie ca frica să fie a lor: a mai puțin răului, a și mai răului, a răului de care ne-a fost mai puțin frică, și mai frică, frică și-atât. De mâine nu mai avem voie să ne fie frică, de mâine avem obligația de fi curajoși.

Dacă de mâine nu vom fi curajoși, degeaba ne-a fost frică 25 de ani. Dacă de mâine nu vom spune răspicat că nu mai tolerăm răul, atunci răului n-o să-i fie frică de noi. Dacă de mâine nu începem să condamnăm răul pe care l-am ales, ne va fi și mai rău. Poate mai puțin rău decât cu răul pe care l-am refuzat, dar sigur mai rău.

Să nu ne amăgim: răul mai puțin rău nu e sinonim cu binele. Dar cu răul mai puțin rău putem lupta și-l putem învinge, îl putem anihila, îl putem strivi între noi și răul și mai rău și-i putem cere să ne fie bine. Putem face asta de mâine, trebuie să facem asta de mâine.

Dacă până azi am avut dreptul de a ne fi mai bine, de mâine avem obligația de a nu mai accepta să ne fie rău.

De mâine avem dreptul să fim curajoși și obligația de a fi curajoși de mâine înainte.

Azi trebuie să ne fie frică. Teribil de frică.

Azi trebuie să ne câștigăm dreptul și autoritatea de a avea curaj.

Dați-o dracului de frică, fiți curajoși! De mâine.

 

 

Amintiri cu icoane

– Anghelinăiii! … canfura mă-ti’ di cal! Fă, n-auz?!

Şi mamie-mia, Anghelina, auzindu-l suduin, se trăgea de lângă cuptor, îşi strângea nodul baticului şi, cu resemnarea celei care ştia ce-o aştepta, îi răspundea:

– Eii, ci-i? Ci vrai? Ooff, doamni iartî-mî…

– Făă, aduni oleacî şiocanu (ciocanu) şeala şî vo douî caieli (caiele) făă, cî iaca!, n-am cu ci potcogi (potcovi) calu ista. Năsăudu mâni-sa, a’ şî mâni ieu!

Mamie-mia venea agale, lua ciocanul, lua caielele şi i le dădea lu’ tataie-miu, Petruţă.

– Ţîni, fă, oliacî di cochita (copita) asta. Hoo, cu tata, ho…

Mamaie-mia se sprijinea într-un genunchi, lua copita calului şi-o ţinea. Calul, rumegând, se lăsa potcovit în voia cea bună.

– N’auz’ fă, ia ţâni-oleacî şî caiaua iasta sî o pot bati mai ghini, ‘tu-i canfura mami’ ii di cochitî (copită).

Şi mamaie-mia, aşa blândă şi puţină cum o lăsase Dumnezeu, punea mâna şi ţinea caiaua. După ce calul era potcovit mamaie-mia pleca la treaba ei.

– Niii, dalac!, na la loc. Ptu!, iaca ci-am asudat pintru gloaba asta… Anghelinăiiiii!

– Ci-i Petruţî, ci mai vrai?

– Fă n’auz’, o ci vinit (fi venit) vaca ceia di la cireadî’?

– Tre’ s-aparî… cî de-amu tre’ să cie şăpti di sară.

– Făă, apăi mă duc io s-o aduc.

– Numa’ du-ti-o dată, păcatili mele.

Şi tataie-miu îşi lua băţul din poartă şi dus era. Drumul vacii din ponoară către casă era unul singur, dar tataie-miu nu cred să-l fi nimerit de mai mult de două, trei ori. Ca el nici nea Pavăl, nici Moş Guţă, nici alţi gospodari ai satului plecaţi după vaci şi pierduţi pe cu totul alte drumuri. Când, într-un târziu, ajungea şi bădia Petruţă acasă, vaca era nu doar venită, dar şi mulsă, şi băgată-n grajd, ba uneori chiar sătulă de somn.

Tatie-miu, cu care mamaie-mea s-a luat de pe la șaișpe ani, a fost dus la moarte în război, dar s-a încăpățânat să se întoarcă. Pe semne că atunci când ai nevastă, când vrei să ai și copii ai și datorii mai importante și mai urgente decât moartea. Tataie-miu a lăsat arma din mână și a pus mâna pe lopată. Tataie-miu, că și-a iubit sau că nu și-a iubit țara, a apărat-o fie doar și pentru că acolo îi erau casa, părinții, muierea. Întors acasă tataie-miu i-a făcut mamaie-mi cinci copii și o gospodărie de mai mare dragul. Cu un copil mort la nici doi ani și cu un altul îmbolnăvit de tânăr, tataie-miu, alături de mamaie-mia, a trudit și a plătit cu sudoarea frunții agoniseala pentru copii. Tataie-miu a citit Biblia de câteva ori, l-a mânit pe Dumnezeu de și mai multe ori, dar a crezut în el și-n puterea lui. Și-n propriile puteri.

Tataie-miu, până să moară, și-a îngropat trei copii și o nepoată. Și pe muierea lui. Tataia meu și-al altora nu a murit în război tocmai pentru că și-a dorit să trăiască alături de copii și de nepoți. Și de muierea lui. Tataia meu și-al altora a murit nu pentru că n-ar mai fi vrut să trăiască alături de copiii și de nepoții lui, ci pentru că i s-a făcut dor de copiii și de nepoții lui. Și de muierea lui.

Pe mamaie-mia, cât a fost în putere şi nelegată la pat de boală, au prins-o răsăriturile muncind. Nicio muncă, nicicând nu a făcut-o să se plângă şi nicio muncă, nicicând nu a înrăit-o. Mamaie-mia nici nu a fugit, nici nu s-a temut de muncă. Ea ne spăla, ea ne-mbrăca, ea ne hrănea, ea ne-nchina, ea ne povestea, ea ne oblojea; ea făcea curat în casa, ea făcea de mâncare, ea sădea, ea prăşea, ea plivea, ea strângea, ea curăţa, ea aduna; ea făcea tot ce trebuia făcut, ea ştia ce trebuie făcut şi ştia cum s-o facă, ea putea şi ea făcea. Ea, ea, ea. EA!

Mamaie-mia, aşa puţină şi blândă cum a lăsat-o Dumnezeu, a trăit, fără teamă, cu frica de cel de sus. Mamaie-mia, cea care se ruga neîncetat şi muncea neîncetat, cea care avea nădejdea la Dumnezeu şi credinţa la ea, mamaie-mia, cea care şi-a îngropat părinţii, cea care şi-a inmormântat copiii, cea prin care lacrimile şi jalea s-au scurs ca o pedeapsă nedreaptă, această mamaie a mea şi-a altora a murit așa cum și-a închipuit și cum a spus toată viața: pentru că așa a vrut Dumnezeu. Mamaia mea și-a altora a plecat la Dumnezeu pentru că Dumnezeu a avut mai mare nevoie de ea decât a avut ea de Dumnezeu. Și asta o face pe mamaia mea, asemeni lui Dumnezeu, nemuritoare.

Mamaia mea și-a altora, tataia meu și-al altora s-au rugat toată viața la icoane și au ajuns icoane.

Adevăratele icoane nu sunt cele la care te rogi, ci cele pentru care te rogi.

 

P.S.: Acesta este un omagiu, acesta este un semn de recunoștință, acesta este un suspin pentru și despre bunicii mei. Și pentru toți bunicii asemeni lor, icoane nemuritoare.

Cum mă repară Universul

Prima încercare a Universului de a mă repara a fost sortită eșecului deoarece am frecventat la fără frecvență. Așadar, mă aflu în fața celei de-a doua încercări a Universului de a mă repara.

Universul, având și alte treburi de reparat, m-a repartizat, via programare telefonică, unui discipol de-al său. Adica unui medic. Primul (im)pas e programarea telefonică, dar cu ceva răbdare îl treci. Ce-i drept, te`nervezi puţin când ţi se zice răspicat că do’n doctor vine puţin mai târziu şi pleacă puţin mai devreme, dar îţi trece… într-o zi, două. Al doilea impas e pe holul clinicii care e păzită, cu tot cu hol, de un sfrijit între două vârste (a treia şi a patra) care se pişă pe toate programările telefonice. Cum eu aveam programare la ora 10, am ajuns la 9:50; cum o doamnă între două vârste (a patra şi a cincea) avea programare de la 10:30, a ajuns, probabil, pe la 8; cum a ieşit pacientul de la 9:30, am dat să intru.

„Alooo, domnu’! Unde intraţi?!”

Cum m-am bătut cu Universul

De mic am dezvoltat o abilitate deosebită de a mă tampona cu mediul înconjurător. Am convingerea că asta mi-a afectat un pic şi memoria, drept pentru care nu-mi aduc aminte prima coleziune din care am ieşit învingător – poate şi pentru că am ieşit puţin leşinat.

Am început lupta cu universul dând cu capul de sobă. Teracota nu a fost impresionată la fel cum, mai târziu, nu au fost nici gardul, nici oiştea, nici alte obiecte imobile care-şi vedeau de netreaba lor. Prima confruntare pe care am pierdut-o a fost cu un cârlan ofticos care a răspuns cu o forţă disproporţionată unei flegme pe care i-am trântit-o, din plictiseală, în meclă.  Am fost suficient de bulversat ca să nu am timp de reacţie înainte ca el – cârlanul – să se fi făcut berbec, deci l-am iertat.

Mai târziu am intrat în conflict cu mobilierul urban. Până să am ţoacla (bicicleta) în portofoliu m-am luptat din picioare cu: leagănul, balansoarul, toboganul, balustrada şi alte câteva piese. Noroc de rugină, altfel rămâneam nerăzbunat. Cum m-am împroprietărit cu ţoacla, cum am luat viteză. Prima viteză am luat-o fără frână şi, dacă n-ar fi fost Dacia în calea mea, aş fi ajuns departe. Tot în viteză am tranşat şi disputele cu tomberonul, cu gardul, cu stâlpul, cu gardul (era un gard lung…), cu alte biciclete şi cu încă vreo două, nouă obiecte care nu ştiam ce-s (sau nu-mi mai aminteam).

Odată cu vârsta mi-au crescut şi aspiraţiile, odată cu aspiraţiile şi daunele. Am suferit avarii după ce ţoacla m-a abandonat din mers, după ce casa pe care mă aflam în deplasare s-a terminat înaintea deplasării, după ce am estimat corect numărul treptelor de sărit, sărindu-le înainte, după ce uşile de la ţară mi-au rămas mici.

Micile accidente mi-au rămas întipărite pe coate, pe genunchi, pe palme şi pe restul componentelor acoperite de piele. În rest, nu am nimic.

Marile accidente, în schimb, au dus la avarii care au necesitat intervenţii aşa cum scrie la carte – la cartea de medicină. În urma unei astfel de intervenţii am ajuns eu pe mâna unor dudui de la recuperare şi de-abia atunci am început să regret lupta pe care am dus-o – şi pe care am pierdut-o – cu universul.

În 2010 m-a prăjit Mihaela Delafizio în două episoade: episodul 1 şi episodul 2.

În 2014 am scăpat de Mihaela, dar povestea continuă.

Acuş 🙂

10 pretexte pentru care sa urasti nuntile

Băi, care n-ai citit încă „decalogul” pentru care cineva urăşte nunţile din România, pune mâna şi citeşte aici: http://www.cooltivator.ro/de-stiut/t/10-motive-pentru-care-urasc-nuntile, după care vino să-ţi explic cam cum stă treaba.

În general nu prea mă irită aberaţiile fătate prin te miri ce locuri din online pen’ că Na!, de aia-i democraţie, să zică fiecare ce-o vrea. Da’ dejecţia de mai sus chiar m-a’nervat. Rău!

Cică „nunta e un fel de poruncă scrisă cu roşu într-o biblie imaginară, inventată de un comunist misogin. ” Tu-ţi dai seamă?! Bine că l-au omorât pe Ceauşescu, altfel nu ştiu unde se ajungea cu nunţile astea comuniste, nţ, nţ, nţ! Ca să nu mai spun că misoginismul a fost la extrem şi, ca să le facă-n ciudă femeilor, bărbaţii s-au însurat taman cu ele. Sîc-sîc!

Cică „Staţi flex, nunta mea se va ţine în câmp cu muzică indie, lumea va mânca burgeri, va bea pe rupte şi se va petrece-n blugi. Încă ceva, la nunta mea eu nu voi fi prezentă„. Relaxaţi-vă dom’le, fata face nuntă, ce-atâta panică? Şi nuntă d’aia mijto, nu așea, orişicum: pâine cu mezel şi beţivăneală maximă, în blugi la iarbă verde… ce mai vrei altceva?! Încă ceva, ea n-o să fie de faţă pentru că mai are o nuntă-n seara aia. Şi chiar dacă nu ar fi avut, unde s-o mai văzut nuntă fără mire?!

Cică darul tre’ să se dea „ca la americani, vii cu oala şi polonicul, nu cu sutele de euro în plic„. Bă dă-mă dracu’, cum vine asta?

Cudităti

Deşi am fost lansat la apă într-o zodie de baltă marea nu prea mă gâdilă prin zona aortei. Asta nu mă opreşte să mă duc, mai mult nevoit decât voit, în fiecare an, pe litoral. Până acum nu am trădat nisipul strămoşesc aşă că nu vă pot reproduce decât istorii neaoşe.

Prima istorise pe anul ăsta nu ar fi fost posibilă fără mijlocirea statului care şi-a făcut pomană cu o zi liberă de rusalii, zi în care, în loc să se roage şi să ţină post negru, românii s-au destrăbălat şi s-au îndopat cudităti. N-am făcut excepție, așă că rusaliile m-au prins la Jupiter.

Hotelul la care am stat cazați are o denumire de mănăstire şi rimează cu „izmana”. Aventura a început când am făcut rezervarea:

Menopauză de publicitate

Profit de momentul ăsta în care ipocrizia de care sunt capabil e incapabilă şi admit că, nu de puţine ori, m-am amuzat vizionând sau ascultând reclame. Unii consideră publicitatea ca fiind o artă şi nu puţini sunt cei care, născând-o, se consideră artişti. Or fi, nu zic nu, da-n cazu’ ăsta propun ca şi popii să se numească aşişderea pentru că datu’ cu cădelniţa la un milimetru de batic e tot o artă, nu?!

Publicitatea e cea care ne spune pe ce şi când să ne dăm banii. E, dacă suferiţi comparaţia, un fel de soţie. Şi pentru că porunca ne scapă de responsabilităţi şi de justificări o primim.

Şi ca să intrăm în concret, poftim cazuri!

Cazul „fugim, fugim, la sigur că slăbim”:

V-aţâţe ascunselea

Încerc statutul de fiţos: cafenea în mall, un chiller bun (curioşii pot întreba), ţigări aromate. Nu că aş fi programat să fie aşa, pur şi simplu frec menta între două consultaţii medicale…

Temă: ţâţe goale la tot pasul.

Cum anul ăsta primăvara a fost nerăbdătoare să vină şi să plece, iată-mă în plină vară încă din mai. Nu sunt şi nici nu voi fi vreodată vreun fan al căldurii din mai multe considerente: disconfort termic, disconfort olfactiv, disconfort vizual. Pe primele două vi le ofer virgine, de a treia mă ocup începând cu rândul următor.

Alo? Nu, greşeală!

Care n-ai avut ocazia să afli despre ultimele tendinţe de vorbit la telefon, ia şi află!

Partea cu forma de salut „bună” am lămurit-o acolo, aşă că aici mă pot ocupa de treburi mai sensibile, cum ar fi prenumele.

Prenumele nu este totuna cu pronumele şi cred că tocmai această condamnare la banalitate a condus la atribuirea unui nou rol prenumelui. Pentru o mai bună înţelegere a noului său rol voi reda un dialog relevant între doi cunoscuţi angajaţi dintr-o mutinaţională absolut necunoscută: Săndel şi Eleonor.

Săndel, având de rezolvat urgent o treabă, îl sună pe Eleonor deoarece, însuşi Eleonor, e cel care-l poate ajuta şi nimeni altcineva.

Ră-şcoală-te, române!

Primul meu gând după prima zi de şcoală a fost să fie şi ultima. Şi aproape că mi-a ieşit.

Timp de 12 ani am făcut act de prezenţă şi cam atât. Am fost când premiant, când corigent; când prezent, când absent; când boboc, când absolvent; am fost o gâscă uscată intrată în apă şi ieşită le fel de uscată pe mal.

După 12 ani încheiaţi triumfal cu un examen inutil au urmat alţi 6 la studii superioare. Superioare pe naiba!

Până să intru în contact cu mediul academic nu credeam că pot exista profesori semianalfabeţi. Din păcate există! Da, există profesori pentru care