Studiu de haz

Râsul – nu animalul, ci celălalt – are proprietăţi dintre cele mai diverse.

Studii profunde au arătat că râsul ajută la creşterea încrederii în sine, la creşterea speranţei de viaţă, la creşterea masei corporale şi la alte creşteri. La alte creşteri sigur nu intră crescutul găinilor moţate sau al nutriilor! Am experimentat pe pielea (sau penele) lor câteva casete cu d.o.d. şi vacanţa mare, rezultatele fiind dezamăgitoare, aproape tragice: nutria a avut o tentativă de suicid prin înecare, iar 3 găini din 4 s-au struţificat în colbul ogrăzii.

Râsul, odată stârnit, poate determina reacţii inedite precum: aplaudatul, grohăitul, plânsul, spasmofilia, delirul. Oricare ar fi reacţiile, oamenii au plăcerea de a istorisi fazele amuzante şi cele mai întâlnite recomandări care vin să sublinieze caracterul ilar al acestora sunt următoarele: „m-am căcat pe mine de râs”, „deci te pişi pe tin’ de râs”, „leşini de râs”. Mai puţin populare sunt: „m-am spart de râs”, „mă râd de mă strâc”, „m-am fărmat de-atâta râs” şi altele, dar capul de listă îl ţin cele enumerate iniţial, deci să analizăm.

„Am leşinat de râs” –  poate cea mai apropiată de realitate. E drept că uneori râsul delirant aduce puţin cu ameţeala, da’ eu tot nu cred că a leşinat careva, la propriu!, de râs! Dacă ştie cineva un caz este rugat să ni-l dezvăluie şi nouă – în situaţia în care leşinatul nu şi-a mai revenit, vă rog să nu ne aduceţi la cunoştinţă deoarece cazul întră la capitolul „am murit de râs” şi asta chiar nu e de râs.

„M-am căcat pe mine de râs”, „deci te pişi pe tin’ de râs” – le tratez împreună deoarece sunt foarte apropiate, fizic vorbind.  În momente de un crunt amuzament am constatat că unele supape mai scapă, da’ nicidecum mai mult de-un pârţ, două. A păţit cineva ruşinea să scape şi continuarea? Nu cred…. Oricum, fie că voi crede, fie că nu, tot nu înţeleg de ce râsul are efecte aşa limitate.

De ce n-ar putea râsul să determine şi altfel de reacţii, cum ar fi:

– „bă, am râs de mi-a curs ceara din urechi!”;

– „deci îţi spun, râzi de-ţi creşte hemoglobina”;

– „am râs până mi s-a comprimat sucu gastric”;

– „nu mai puteam să râd că-mi muşcam limba de la cât mi s-a umflat testosteronul”;

– „râzi de faci roşu-n gât”;

– „am râs pân-am intrat la menopauză!” ?

Râsul poate avea mai multe surse, însă niciuna nu este universală din varii motive… Am întâlnit oameni care nu gustă bancurile, oameni care nu apreciază desenele animate, care nu înţeleg umorul lui Horaţiu Mălăiele, care nu găsesc nimic amuzant în nicio circumstanţă…  Cred că posibilitatea de a te amuza ţine mult şi de imaginaţie, astfel încât nu pot să-i condamn pe cei care nu o au pentru simplu motiv că ar fi meschin să mă leg de neajunsurile semenilor mei.

Cum unii nu găsesc nimic amuzant în nimic, tot aşa sunt şi unii care găsesc de cuviinţă să se amuze pe seama cui nu ar trebui. Batjocura a devenit cel mai la modă umor! E la fel facil să râzi de un amărât de la şcoala ajutătoare care nu ştie pluralul de la telecomandă, pe cât este de greu să-ţi insuseşti bunul-simţ; e cu mult mai cool să auzi la nesfârşit „pula, muia, căcat, morţi’ măti, sloboz” la un stand-up ieftin, decât să mergi la teatru – „Tache, Ianche şi Cadâr” nu face nici cât o ceapă degerată în faţa glumeţilor de azi (a nu se înţelege că nu există şi umorişti de stan-up care chiar au umor şi bun-simţ!); în fine, e mişto să râzi de cineva decât cu cineva.

Las baltă studiul de faţă cu zâmbetul pe buze şi cu gândul la ce-ar mai putea găsi amuzant alţii pe această temă. Îmi imaginez că, dacă n-am eu umor – ceea ce poate fi şi adevărat -, poate au alţii.

Ia-o-n gură că se stinge!

Cine n-are vicii, să-şi procure!

Eu am mai multe vicii, iar unul dintre ele este fumatul. De ieri există o lege şi-o materializare a ei care-mi educă viciul: ţigările care se sting singure. Tot de ieri le înjur la foc atutomat şi-n cel mai curat mod pornografic, aşă că, fără să vreau, am găsit câteva propuneri la fel de idioate ca legea care-mi stinge ţigară dacă o pun în scrumieră.

Legea masturbării:

Orice persoană, indiferent de sex, va fi nevoită să depună un efort susţinut şi constant pe întreaga durată a masturbării. În caz contrar, obiectul masturbării va intra automat în stare flască (la posesorii de falus) sau va deveni perfect uscat şi impenetrabil (la posesoarele de vagin).

Legea posturilor TV destinate adulţilor:

Urmărirea programelor de către telespectatori se va face neîntrerupt (nici măcar de gestul involuntar de clipire!!!) până în momentul excitării optime pentru masturbare. Mutarea privirii sau clipirea vor genera comutarea automată pe Trinitas pentru cel puţin 3 minute, astfel încât privitorul să capete credinţa că poate respecta legea.

Legea prezervativelor:

Orice utilizator de prezervativ va fi nevoit să-şi canalizeze toată energia în sensul îndeplinirii funcţiilor sale, implicit a funcţiilor prezervativului, motiv pentru care orice pauză mai mare de 10 secunde va duce la rularea automată a prezervativului, iar pauzele mai lungi de 30 de secunde direct la explozie.

Legea lemnelor de pus pe foc:

Orice lemn pus pe foc şi lăsat nesupravegheat îşi va înceta arderea până la un nou contact vizual. Camerele web, cele de tip handycam sau alte tipuri de dispozitive pentru supraveghereavideo sunt interzise! Pânditul, de asemenea, este neeligibil!

Legea gumei de mestecat:

Guma de mestecat, odată intodusă în cavitatea bucală, nu poate fi lăsată în spaţiile create de dinţii lipsă sau între falcă şi gingie (sub limbă nici atât!), ci trebuie mestecată în permanenţă. Orice abatere va duce la solidificarea gumei sau, pentru abateri repetate, la lipirea ireversibilă de cerul gurii.

Legea posturilor de radio pentru tineret:

Orice post de radio care va difuza zilnic mai mult de 20 de piese sau alte piese decât cele lansate cel târziu cu o săptămână în urmă, va fi supus la măsuri punitive precum: difuzarea, timp de 24 de ore, a unei singure piese nelansate; recitarea în direct a versurilor (deşi sunt puţine melodiile care conţin mai mult de 3-4) melodiilor nedifuzate corespunzător; organizarea de concursuri în rândul cititorilor astfel încât să se evidenţieze faptul că şi-au însuşit porţia de cultură.

Legea contului de facebook:

Orice utilizator care nu va utiliza opţiunea „like” de cel puţin 10 ori pe oră şi nu-şi va împrospăta statusul suficient de des (recomandăm preponderent linkuri care au mai fost publicate de cel puţin 80%  dintre utilizatori) va fi pus pe wallul ruşinii şi postările sale nu vor beneficia, timp de o oră, de butonul „like”. Totodată, utilizatorii care nu au în lista de prieteni minim 5 despre care habar n-au cine sunt şi ce caută acolo, sunt rugaţi să facă rost de aceştia.

Încerc de câteva minute să scriu şi o altă propunere, da’ am făcut imprudenţa de a-mi aprinde o ţigară şi nu reuşesc nicidecum să trag mai mult de două fumuri cu tastatura în faţă. Şi pentru că ţigările au un preţ mai mare decât ceea ce scriu eu aici, abandonez, din raţionamente pur economice, dezvăluirea ultimei propruneri.

Mărinimia susţine cerşetoria!

Pe mine, ai mei, m-au învăţat să fiu milostiv. Încă de mic am fost obişnuit să împart pacheţelul, sucul, mărul, cariocile, foile de desen, jucăriile. Pe lângă toate astea am mai împărţit, tot dintr-un fel de milostivenie, şi nişte bătăi sănătoase unor ciaurei de prin cartier. V-am mai spus că am copilărit preponderent la ţară, iar în satul bunicilor mei lipsa de respect se răsplătea doar cu bătaie. Ciaureii de la „F”uri (aşa se numea blocurile care-i găzduiau) nu prea aveau noţiuni de genu’ şi nici nu pricepeau că „mama mea”, pentru ei, nu se  numeşte „mă-ta”, aşă că, întors la oraş, îi pocneam zilnic. La început îi stâlceam doar pentru „mă-ta”, ulterior şi pentru că aruncau cu pocnitori sau bubuiau şpreiuri la noi la bloc, şi pentru că le ciordeau altor copii surprizele de la turbo, şi pentru că ne ştergeau şotronu’, plus alte motive sau pretexte.

Nu aş fi făcut această introducere dacă nu aş fi bănuit că, în final, mă veţi considera lipsit de milă sau compasiune.

Educaţia de-acasă n-am uitat-o şi mă regăsesc frecvent în postura de-a-mi suprima raţiunea în faţa milostiveniei. Nu m-aş numi în mod necesar filantrop, dar, având o fire slabă, mi-e greu să rămân impasibil la suferinţa altora. Oricât de greu mi-ar fi şi oricât de greu ar cântări milostivenia cultivată în casă, m-am hotărât să nu mai dau bani (mai ales bani!) cerşetorilor.

Cerşetoria este un act încadrat la infracţiune de o lege de prin ’24, iar problema cerşetorilor nu este nicidecum a cetăţeanului, ci exclusiv a statului. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie!  Statul se spală în stilu-i caracteristic pe mâini, iar cetăţenii îi susţin ignoranţa prin milostivenie şi, uite-aşa, cerşetoria a devenit un stil de viaţă nu doar pentru cei amărâţi, ci şi pentru cei care profită de ignoranţa şi generozitatea noastră.

Cerşetorii lăsaţi de izbelişte de către autorităţi au devenit tot mai puţin vizibili din cauza impostorilor care-i alungă din zonele cu „vad”. Rar mai găseşti câte un amărât care să se bucure de o merdenea, de un măr, de o haină mai bună…. Impostorrii nu apreciază altfel de „atenţii” şi, pentrui a te scuti de gesturi inutile, îţi cer direct bani. Motivele sunt diverse: să-şi ia ceva de mâncare, să cumpere la cei 7, 10, 28 frăţiori o pâine, să-şi plătească lumina că altfel îi dă afară din casă, să-i strângă pentru un poster cu vedetele protv (tata jian, liviu variciu, obezii din clejani etc.). Orice altceva în-afară de bani îi jigneşte şi îi scârbeşte pentru că, acolo de unde vin ei, se găsesc de toate (chiar şi bani, mai ales bani!!!): Mulţi mă vor contrazice şi vor găsi exemple de puradei care trăiesc într-o cutie de carton, deci sunt demni de mila şi ajutorul nostru, iar eu, pentru că-i detest, nu sunt altceva decât un segregaţionist (nimic mai adevărat!) penibil.  Buni-creştini ai zilelor noastre, permiteţi-mi să vă arăt cum se traduce ajutorul vostru (pun imagini, descrierea ar fi săracă):

Exemplele pot continua, dar n-aş vrea să-mi încarc pagina cu astfel de conţinut nociv şi nici să vă dezamăgesc profund. Ştiu că în imaginaţia voastră credeţi că ronii se duc pe alimente şi haine de la second-hand, că aţi făcut o faptă bună, că din puţinul vostru aţi ajutat pe unul care are infinit mai puţin, că sunteţi buni-creştini şi că asta vă va ajuta să primiţi un loc cu lumină şi verdeaţă după…. Mai ştiu şi că, dacă alte voci cu mult mai puternice decât a mea nu v-au convins, eu nici atât nu voi fi în stare, dar încerc!

Încerc, totodată, să-mi reprim ideile preconcepute despre „cerşetorii” zilelor noastre, dar e suficient să ies din casă şi-mi dau seama că mila noastră e doar sursa unei noi forme de furt: cerşitul. Cineva ne ia din buzunar nişte bani care nu-i aparţin, pentru care nu a muncit şi pe care, contribuabili fiind, i-am mai plătit o dată via bugetul statului. Asta e prea de tot: adica şi bun-contribuabil şi bun-samaritean, nu prea merge..sună a fraiereală pe faţă!

Data viitoare când veţi merge la spital şi vă veţi plăti analizele, gândiţi-vă că cei căroRRa le-aţi dat fie şi un ron, sunt asistaţi social! Pe banii voştri!!!

Aşă că, dacă mai poftiţi şi vă mai dă mâna să fiţi mărinimoşi, asumaţi-vă şi calitatea de complici ai acestor infractori numiţi, înduioşător, cerşetori!

C-o şpagă toţi suntem datori!

Cum bine a-ntrebat o recenzoră de naţionalitate ungurească: „v-aţi născut viu?”, aşa mă întreb şi eu: cum trebuie să te naşti ca să nu dai şpagă?

Dacă te naşti viu, şpagă scrie pe tine: anestezist, moaşă, asistentă(e), infirmieră, medic mâna unu’, medic mâna doi (fiecare cu câte minim două mâini şi 3 buzunare foarte mari), plus paznic poartă, paznic etaj, paznic secţie, alţi agenţi pază.

Dacă te naşti mort şi supravieţuieşti păţeşti la fel, dacă nu, păţeşti altfel, da’ de şpagă tot nu scapi (registratură, stare civilă, laborator, etc.).

Dacă te-ai născut viu şi supravieţuieşti, nici moartea nu te mai scapă de şpagă! Oricât de sănătos ai fi, nu eşti suficient de sănătos ca să nu faci vaccin din 3 în 3 luni (deci şpagă trimestrială). Apoi, dacă nu-i post, bagi mâna adânc în buzunar şi-ţi faci datoria de bun-creştin faţă de un popă (sau 2, sau 3….) şi de toţi ceilalţi slujitori ai Domnului. Oficial se numeşte pomană sau donaţie, practic e şpagă! (încep să aud toaca…).

Dacă insişti să supravieţuieşti, viaţa te răsplăteşte cu acces la creşă, grădiniţă. Trebuie să înţelegi că nicio faptă bună nu poate rămâne nerăsplătită, deci plăteşti, răs-plăteşti până prinzi şi tu loc în bancă. După grădiniţă, dacă nu rămâi repetent, mergi la şcoală. Dacă vrei într-o clasă „bună”, vii cu „lecţia” învăţată.

Dacă şcoala n-a reuşit să te omoare, revendici diplomă. Chiar dacă nu te-ai omorât cu şcoala, primeşti oricum diplomă dacă, bineînţeles, n-ai uitat „lecţia”. După care te duci la facultate, dai examene şi le iei, dai o şpagă şi le iei şi pe alea nedate, primeşti o altă diplomă, te apuci de alta. Reiei ciclul, aprofundezi lecţia, te apuci de master, te faci c-o diplomă şi începi să emiţi pretenţii.

Dacă n-ai dat şpagă în şcoală, facultate şi totuşi ai o diplomă, te angajezi (de obicei după ce-o fac cei care au dat) şi începi să intri pe profit. Profitul te face să-ţi doreşti mai mult(e) de la viaţă.

Dacă pe persoană fizică ai rămas părtaş la viaţă, înseamnă că vei fi contribuabil!

Ai maşină şi n-ai loc de parcare? Nu-i problemă, există locuri de parcare la primărie. Pentru a afla unde sunt şi cum poţi intra în posesia unuia, spui parola: „cât?”.

Ai maşină, deci şi nişte amenzi… Ştii sigur că le-ai plătit, da’ primeşti o înştiinţare de la finanţe că NU le-ai plătit. Nu mai găseşti chitanţele? Stai liniştit, mereu există cineva acolo care, pentru un tratament adecvat, e dispus să caute prin dosare (deşi pentru asta e pus acolo şi remunerat).

Te-ai născut viu şi sănătos da’ ai început să te defectezi? Păi nu-ţi rămâne decât să mergi la doctor (de preferat în medicină). În schimbul bunăvoinţei tale vei primi bilet de tratament, plus concediu medical plătit (din care să-ţi permiţi un minim de bunăvoinţă).

Te-ai dus la tratament? Deci te-ai născut a doua oară! Facerea de bine e ce era odată, da’ şi ceva în plus. Ceva în plus la: medic, medic specialist, asistente, asistenta-şefă, infirmieră, recepţioneră, farmacistă, diriginte de farmacie.

Eşti sănătos şi vrednic să suporţi o rată la bancă? Deci vrei casa ta! Da’ pentru asta ai nevoie de acte şi de muuultă bunăvoinţă. Ai grijă de: notar, evaluator, cadastrist, funcţionarul de la bancă, colegul din centrală al funcţionarului de la bancă. Dacă faci imprudenţa de-aţi construi casă, fă bine şi ia-ţi şi-un credit de nevoi personale pentru cheltuieli neprevăzute cu persoane încă necunoscute.

Acum, că ai casa ta, parcă te-ai însura/mărita un pic… Aici n-ai nevoie de prea multă şpagă iniţial (poate doar dacă nu vrei să faci cununia civilă într-o marţi la 15:18). Şpagă începi să dai de-abia după „DA”.  De aici vine şi imposibilitatea stabilirii unui preţ pentru căsătorie deoarece plăteşti toată viaţa. Dacă supravieţuieşti!

Până la retragerea definitivă din activitate, mai ai de platit nişte şpagă: la service auto pentru un dosar de daună, la itp pentru nişte noxe bune, la casieria cfr pentru un tren la care NU mai există locuri, la dosarul de ANL,  la calcularea vechimii în muncă pentru o pensie mai bună, la cei care-ţi aduc frigiderul la scară, la locul de veci, la cei care se ocupă cu mentenanţa la eon, transgaz, cablu, telefon, la biroul 4 de la primărie pentru o autorizaţie inutilă, la biroul 3 pentru o ştampilă, la aproape orice birou/cameră/ghişeu de unde ai nevoie de ceva…

Când crezi că ai scăpat definitv de şpagă şi treci la cele veşnice, gândeşte-te că şi şpaga e veşnică. Deci: preot, gropar, dascăl, lumânărar, stare civilă, administraţia cimiterelor, preot. Preotul e de două ori deoarece şpaga lui e de două ori mai mare decât suma celorlalte şpăgi!

Tot scriind aici am găsit, în ritm de toacă, şi răspunsul la întrebarea iniţială, deci curioşii pot întreba cu toată „bunăvoinţa”!

ruc nî iţpuR

Soarta a vrut ca eu să nu mă apuc de critică vestimentară, da’ eu da! Mă apuc acum şi termin înainte să se schimbe moda, deci poate am timp şi de-o ţigară.

Am fost azi cu nişte treabă într-un loc. Înainte să ies pe uşă am cerut şi n-am primit acceptu’ mentorului meu în materie de vestimentaţie, dar pentru că singurul motiv invocat la 14 grade celsius a fost că eram prea subţire îmbrăcat, m-am făcut că nu aud. În drumul meu către locul unde aveam treabă am întâlnit nişte omologi ai unor specimene pe care, ultima dată când am ieşit din casă, mi-am dorit să nu le mai întâlnesc. Da’ soarta a vrut!

Primu’ specimen era dotat cu: adidaşi stil gheată c-o limbă care semăma mai mult a făraş, blugi trei nuanţe plus vreo şasă rupturi per crac, fâş maro fermoar portocaliu şi-o şapcă NY c-un cozoroc cât un hârleţ.

Al doilea specimen deţinea pe persoană fizică următoarele: tenişi pânză, blugi gri cu spaţiu de acumulare şi depozitare scrot, falus, ghiozdan, imprimantă, pişu şi caca pe ultimele trei luni, pulover tot gri şi fular negru.

Atât primul, cât şi al doilea specimen mi-au oferit subiect de meditat preţ de 35 de minute cât a durat deplasarea mea…

Mă întreb: care e şpilu’ cu blugii rupţi? Să fie oare marketingul agresiv al producătorilor de ginşi prin care cumpărătorii sunt convinşi că dacă unui produs i se face reclamă, atunci merită şi cumpărat? Sau e nevoia stupidă de-a epata prin penibilitate? La fel de bine ar putea fi şi alimentaţia nefericită a nefericiţilor care-i poartă, fiind astfel nevoiţi să asigure o ventilaţie suplimentară…; nu exclud nici existenţa unei secte nonneuronale compusă din membri nevoiţi să se afişeze ca ultimii prăpădiţi, şi nici posibilitatea ca cei ce-i poartă să nu fi observat că-s cam rupţi în cur. Oricare ar fi şpilu’, nu-l înţeleg. Dacă ar fi ceva de înţeles, atunci ar exista şi următoarele: prezervative cu dop, gumă deja mestecată, femei gonflabile abstinente, cafea insolubilă, ojă cu superglue, sticla de tablă, ţâţe concave, păduchi ambidecştri, activitate neuronală la un show păcătos. Cum niciunul dintre cele de mai sus nu există, e clar că nici blugii gata rupţi n-ar trebui să existe.

Celălalt tip de blugi mă amuză în măsura în care mă contrariază.

Când eram eu mai mic şi mergeam la mare cu ai mei, taică-miu mă lua cu el la nămoalele de la Techirghiol. Blugii marsupiali mi-au adus aminte de ceea ce-am văzut eu la Ghiol: în mulţimea de băieţi şi bărbaţi de toate vârstele se găseau câţiva fraţi de-ai lui Tutankhamon, fraţi care, fapt imposibil de trecut cu vederea, posedau scroturi (sau punguţe cu doi bani pentru pudici) care începeau de unde trebuie, da’ se terminau cam târziu, în dreptul genunchilor. Pe atunci nu ştiam că există pantalonii-traistă şi-mi făceam calcule pentru cât de mari ar trebui să fie buzunarele tutankhamonilor astfel încât să le încapă tezaurul în ele.

Întorcându-mă spre casă mi-am pus câteva întrebări despre utilitatea ginşilor-balon. Am găsit următoarele răspunsuri: produc milă în rândul cetăţenilor şi aduc profit, maschează existenţa sondelor urinare, previn şpagatul involuntar, folosesc pe post de ascunzătoare la v-aţi ascunselea, permit instalarea unui radiator pe timp de iarnă, transmit un mesaj erotic cangurilor, transportă pungi cu aurolac şi ciuperci halucinogene. Nu m-a mulţumit niciunul dintre aceste răspunsuri, deci răspunsul e doar unul: sunt absolut inutili şi impecabil de jenanţi.

Nu ştiu de câte ori s-a schimbat moda cât am fumat eu 3 ţigări, da’ nici nu mă mai interesează deoarece, între timp, m-am împăcat cu soarta.