Prima încercare a Universului de a mă repara a fost sortită eșecului deoarece am frecventat la fără frecvență. Așadar, mă aflu în fața celei de-a doua încercări a Universului de a mă repara.
Universul, având și alte treburi de reparat, m-a repartizat, via programare telefonică, unui discipol de-al său. Adica unui medic. Primul (im)pas e programarea telefonică, dar cu ceva răbdare îl treci. Ce-i drept, te`nervezi puţin când ţi se zice răspicat că do’n doctor vine puţin mai târziu şi pleacă puţin mai devreme, dar îţi trece… într-o zi, două. Al doilea impas e pe holul clinicii care e păzită, cu tot cu hol, de un sfrijit între două vârste (a treia şi a patra) care se pişă pe toate programările telefonice. Cum eu aveam programare la ora 10, am ajuns la 9:50; cum o doamnă între două vârste (a patra şi a cincea) avea programare de la 10:30, a ajuns, probabil, pe la 8; cum a ieşit pacientul de la 9:30, am dat să intru.
„Alooo, domnu’! Unde intraţi?!”
„?!… aicişea, în cabinet.”
„Păi nu e, nu e-aşea. Doamnă, poftiţi! Doamna stă aici mai devreme, ea intră!”
„Bădie, eu am programare la 10, deci priveşte-mă cum intru.”
Am intrat, am stat cuminte la consult, am primit programul pe următoarele două săptămâni şi-am intrat direct la reparaţie: laser, kinetoterapie, masaj. La laser şi la masaj, timp de 2 săptămâni, nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun. Nu la fel au stat lucrurile și în cazul kinetoterapiei.
La Kineto am dat peste aceeași asistentă care m-a pus la treabă și-n 2010. De data asta nu am mai dat peste ea la parter, ci la mansardă. Cred că mutarea sălii de la parter la mansardă s-a făcut tocmai pentru o triere cât mai bună a pacienților: cine reușește să urce, primește, cine nu, nu.
Programul meu la kineto începea la 10:00. La 10:00 sala era plină şi, din dorinţa de evita o „Încâlcita” ad-hoc, mi-am decalat unilateral programul. Pentru o zi. În ziua în care am ajuns la 11:30 sala era goală cuc, aşa de goală încât nici măcar Betty nu era acolo, deci m-am putut desfăşura în voie. Pe la 11:45 a venit şi Betty – pseudonim pe care-l voi utiliza pentru a o numi pe asistentă.
– Tu ce faci aici?
– Ăăă, strâng din buci.
– Ce faci?!
– Pardon, am vrut să spun fesierii.
– Aha. Fă în continuare.
– Fac: 1001, 1002, 1003, 1004, 1005, 1006, relaxaţi.
După fesieri, fiindu-mi neclar ce exerciţiu urma, o întreb:
– Şi-acuma?
– Acuma ce?
– Păi, nu ştiu… de asta vă întreb.
– Da… Ăla cu picioru’ ridicat.
– Care dintre ele? Că am şi pe-o parte, şi pe spate.
– Fă-l pe oricare, oricum tre’ să le faci pe amândouă.
Cum dădeam eu din segmente numa’ o aud:
– Da’ tu la ce oră trebuia să vii?
– La 10.
– Şi de ce n-ai venit la 10?
– N-a vrut destinul.
– Ia vezi cum faci, de-acuma să vii când ai programarea, nu când ai chef. Acuma eu ce fac!?, tre’ să stau după tine ca să pot pleca.
– O să-ncerc să vin la timp.
– Păi, să vii!
Adica venitul meu la timp nu avea nicio legătură cu programarea în sine, ci era necesar pentru ca Betty să poată pleca la timp. Numai că „la timp” pentru Betty însemna cu totul altceva decât „la program”. Cum să stea ea până la 13:30? Cine eram eu ca să stea ea la program pentru alde mine?
Betty, din salariul ei de asistentă, a fost, conform istorisilor la care ne supunea zilnic, peste tot: Japonia, Thailanda, China, de-aiurea prin Europa, la dracu-n praznic. În timp ce Betty ne trata cu fundul, emana din intelect, în mod repetat concluzia plimbărilor ei pe mapamond: n-o să fim noi niciodată ca Ăia!. Bine, nu noi, pulimea cu dureri de spate şi ciolane, da’ ea da. N-am găsit altceva de gândit decât s-o trimit în mă-sa cu tot cu izul ei occidental condimentat cu arome orientale. Pam-pam!
În turele de după-amiază sala era mai puţin aglomerată, deci şi atenţia pe care Betty le-ar fi putut-o acorda pacienţilor ar fi putut să fie mai mare. În calea acestei posibilităţi s-au interpus un nokia dotat cu râma sau/şi cu alte jocuri şi un număr mare de mesaje disponibile primite de la operatorul de telefonie. Urmarea a fost că Betty răspundea pe neve neştiind cui şi noi ne întrebam neştiind ce.
Pacient 1: – Fac la elastic?
Betty: – La minge ai făcut?
P1: – Nu.
Betty: – Atunci fă!
P1: – La minge sau la elastic?
Betty: – Fesierii!
P1: – Cine, eu?!
Betty: – Nu tu. Tu!
Pacient 2: – Eu?
Betty: – Că doar nu eu!?
P1: – Păi, şi eu ce fac?
Betty: – La minge.
P2: – Şi eu?
Betty: – Tu faci după ce termină ea.
P2: – Da’ eu nu am de făcut la minge.
Betty: – Atunci nu mai faci.
Pacient 3: -Eu câte serii fac?
Betty: – La ce?
P3: – La bara cu greutăţi.
Betty: – Câte poţi.
P1: – Gata!
Betty: – Cum gata? Câte serii ai făcut?
P1: – Eu??!
Betty: – Da, tu! La bară, câte serii ai făcut?
P1: – Eu am făcut la elastic…
Betty: – N-ai zis că faci la bară?!
P1: – Nu eu. Domnu’ care e la bară a zis.
Betty: – Bine, bine.
În stilul ăsta dialogul în gaşcă continua până când Betty spăla putina, sau până se hotăra fiecare să facă cum îl ducea capul. Eu am renunţat la a-i mai adresa întrebări tocmai pentru a nu fi nevoit să fac, pe lângă alea pe care deja le făceam, şi exerciţii pentru cot, varice sau strabism.
M-am retras discret într-un mediu mai puţin clinic şi-am lăsat patul medicinal pentru covorul din sufragerie. Nu ştiu dacă Universul va avea mai mult succes la domiciliu, dar măcar nu mă va strica la cap încercând să mă repare la spate.
Vai România! 