Păru’ de la cap se-mpute

Până să se inventeze prima ustensilă cu funcţie de foarfece, moda părului lung nu era o modă, iar oamenii erau fie spâni, fie chelboşi, fie pletoşi şi, exceptând primele două categorii, pentru cei din urmă nu existau alternative. O dată cu apariţia strămoşului primitv şi rudimentar al foarfecelui au apărut şi alternativele, după cum urmează: tunsul, ciuntitul şi pletosul introvertit.

Din vremuri străvechi, oamenii au avut ce, de ce şi cu ce tunde. Deci s-au tuns.

În vremurile megamoderne pe care le trăim, unii oameni au moştenit o puternică genă de grotă tocmai de la strămoşii lor de dinaintea foarfecelui şi, deşi au ce, cu ce şi mai alea de ce, nu se tund. Astfel de oameni întâlnesc eu zilnic la ţarcul de fumat al clădirii unde-mi desfăşor activitatea.

Nu m-aş cataloga de bună voie îngust la minte, dar dacă va reieşi că sunt, vă rog să-mi spuneţi să o fac. Nu prejudecata mă face să scriu despre aceşti cheivmeni aibiemişti, ci judecata.

Fumez ţigări scurte şi beau cafea lungă, port părul scurt şi pantaloni lungi, iau pauze mici şi mi se pare ziua lungă. Cafeaua încape toată în cană, pantalonii nu-mi intră sub călcâie şi ziua, oricât de lungă, se termină la timp; „tovarăşii” mei de ţarc beau şi fumează, iau pauze rare şi lungi şi nimic altceva în-afara părului nu le trădează boala. Părul acestor instrumentişti ai claviaturilor ca cea de la care vă scriu eu acuma intră în categoria imaginilor pe care nu vrei şi nu trebuie să le vezi niciodată, cu atât mai puţin dimineaţa.

S-ar putea crede că lungimea părului e problema…Greşit! Lungimea lui ar trece neobservată sub privirea mea dacă nu ar fi supusă unui aranjament total inestetic şi uleios, iar uneori câlţos. Am văzut oameni ai canalelor cu părul mai curat şi mai îngrijit decât al lor, oi mai puţin păroase decât ei şi mături mai compacte decât chica lor rebelă. În fiecare dimineaţă trăiesc acelaşi şoc şi aceleaşi dileme: oare se pişă înainte s-o găsească sau după?, se şterg cu hârtie sau direct cu mopul?, când au erecţie li se face părul măciucă?…

Există printre ei un emancipat care n-a avut bani sau răbdare pentru o rasta întreagă, aşă că s-a ales doar cu o jumătate şi, până o strânge timp sau buget şi de-a doua, îmi chinuie mie nervu’ optic la prima oră; un alt lăţos poartă încă fes şi deja cred că e chelbos, mă aştept ca părul să-l fi cumpărat şi să-l fi cusut singur pe fes; mai sunt vreo doi care par să fi aflat că şamponu’ nu se pune în limonadă ca să facă spumă şi alţi câţiva care au avut curajul nebun de a-l folosi, dar n-aş băga mâna în jar că au facut-o de bună voie… Toate aceste figuri de popă născut şi crescut în schit sunt prezente zi de zi în ocolul fumătorilor şi-n rugăciunile mele pentru o lume mai bună şi mai sănătoasă la cap, în cap şi pe cap.

Concluzia am aflat-o demult, acum am identificat şi cărui subiect s-o atribui. Subiectul e sus, concluzia dedesubt:

Păru’ n-are nicio vină, e prost capu’ că-l ţine!

Viaţă împrumutată

Nu duc grija nimănui, sunt un animal egoist!

Puţinele persoane de care-mi pasă sunt cele care îmi întregesc viaţa şi, egoist fiind, ţin la viaţa mea în primul, în al doilea şi-n ultimul rând, iar tot ce e după uşă îmi poate stârni curiozitatea, poate uneori interesul şi foarte rar grija.

Constrâns de democraţie să fiu liber, am ales libertatea de a fi nedomocratic în delimitarea celor care contează de cei care nu. Sunt unicul tiran al vieţii mele şi nu accept opinii din partea celor care nu contează. Nu contest nici necesitatea pentru şi nici poziţia în societate a altora, ba chiar îi consider la fel de liberi şi de necesari pe cât mă consider pe mine doar că nu-mi poate păsa mai mult de alţii decât de mine.

Singurele bucurii reale ale vieţii mele nu pot fi atribuite altcuiva decât mie sau celor câtorva persoane care contează, iar necazurile asemenea. Oricare alte mici momente de fericire sau de mâhnire cauzate de terţe persoane sfârşesc prin a deveni nule.

Egoismul meu nativ îmi gestionează grija şi altruismul în aceeaşi măsură în care o face cu ignoranţa şi cinismul.

M-aş şi v-aş fi putut lipsi de aceste destăinuiri dacă aş fi fost capabil de o introducere adecvată pentru cele ce urmează:

Cum soarele şi pămătuful mă-si’ de viaţă (v-am spus doar că îmi plac „Cireşarii”) se poate ca 2 oameni din 3 pe care-i întâlnesc în mijloacele de transport în comun (zilnic) să lectureze acele ziare de scandal, pline de cururi, ţâţe, silicoane, personaje latrinoase şi titluri reziduale?!! Cât de ignorant să fii cu propria viaţă pentru a putea împrumuta în fiecare dimineaţă frânturi din existenţa unor caricaturi umane?!

Sunt bărbaţi pe care nu-i interesează ce-or să mănânce plozii lor la amiază, dar ard de nerăbdare să afle cum o face o grasă infectă cu 3 şătrari în bambu; sunt copii de liceu care n-au reuşit să înveţe încă ce e aia o metaforă, dar ştiu în ordine cronologică numele tuturor fetelor de la pagina 5 pe ultimii 2 ani; sunt babe care se plâng mereu că nu le ajung banii de pastile, da’ de ziare au oricând; sunt femei care nu ştiu unde e şcoala copiilor lor, dar ştiu unde a dormit cel dintâi cocalar al ţării în ultima săptămână… Sunt oameni de toate vârstele care-şi abandonează viaţa, bucuriile şi tristeţile pentru a le împrumuta zilnic de la alţii pentru 5 sau 10 mii.

Cum ceapa căpri’ mă-si e posibil să vii acasă şi să îţi agăţi viaţa în cui pentru a trăi la maxim viaţa ălora din spatele ecranului?!

La fix ora 17 începe viaţa în prea multe case din România. Nimic din ce şi-ar fi dorit să fie telespectatorii în timpul vieţii lor abandonate la cuier nu există să nu existe după acea oră. Urâţii devin frumoşi, bâlbâiţii oratori, bubele ditamai ţâţele, nevestele urâte dive, ţiganii rromi, românii ţigani, fanteziile clipuri, scandalul spectacol, maneaua muzică şi moartea viaţă. Nimic nu se refuză, totul e servit de-a gata în regim de program prelungit până la ultimul client. Şi ultimul client nu pleacă niciodată….

Din momentul în care libertatea de exprimare a mass-media a devenit resortul necesar pentru a confisca vieţile celor lipsiţi de egoism şi de alternative am renunţat s-o mai consider folositoare. Singura libertate de care am nevoie este cea personală şi singurele vieţi care contează sunt cele care îmi compun viaţa.

Restul e cam-cam…

Mândrie cu â din i

Cred că ştiţi deja povestea celor care citesc în timp ce se exercită fiziologic şi o altă destăinuire de acest fel v-ar determina să abandonaţi lectura ce urmează. Aşadar, n-am să vă spun ce şi cât am citit eu pe tron, ci doar că am făcut-o.

Mă simt obligat să menţionez că am mai citit şi-n alte condiţii şi-n alte spaţii, tocmai pentru a nu vă gândi că lectura are asupra mea un efect laxativ. Argumentul suprem îl reprezintă prezenţele mele la bibliotecă: deşi am fost doar de două ori (fără ca asta să se observe în cultura mea), niciodată nu mi-a venit să dau vreun pârţ, fie el cât de mic! Încă de la prima vizită m-am supus cu stricteţe normelor de conduită şi mi-aş fi văzut liniştit de lectură dacă unul dintre cititori ar fi avut supapa funcţională sau bunul-simţ să golească rezervorul înainte de a intra la culturalizare; am găsit totuşi puterea de a-i oferi clemenţă pentru pârţul involuntar deoarece, după cum spunea bunică-miu, e păcat să strici o covată de maţe pentru o băşină!

Volumul cărţilor lecturate de persoana mea mă încadrează mai degrabă la semianalfabeţi decât la culturalizaţi, fapt care nu mi-ar permite (într-o lume lipsită de pârţuri intelectuale) să critic scriiturile unor semeni de-ai mei, dar care nici nu mă poate împiedica să o fac. Deci, după cum puteţi observa mai jos, o voi face.

Trăim în epoca celor foarte mulţi care, deşi nu au nimic de spus, cred contrariul şi, prin urmare, se apucă de scris. Fie că reprezintă sarcină de servici, temă pentru acasă sau simplă exprimare democratică, multe (foarte multe) articole scrise pretutindeni şi de-aiurea în spaţiul carpato-danubiano-şimaieraceva promovează o nouă modă în rândul diacriticelor: mÎndria! Dacă băşicaţii ăia de la Academie au hotărât să se scrie „mÂndrie”, băşicaţii de pe veceuri şi băşinoşii din biblioteci s-au hotărÎt să  nu se supună şi astfel s-au format în România două grupuri de alfabetizaţi: românii şi romînii. Primii sunt ăia mai slabi de îngeri şi mai speriaţi de duritatea legilor lingvistice din România, iar ultimii sunt răzvrătiţii şi veşnic nemulţumiţii în raport cu orice regulă care are un caracter general.

E suficient să scrie morar (sau gÎdea) că rÎul curge şi muzica cÎntă pentru ca tot poporul zuist şi antenist (adica bun da’ rău şi sintezist) să-l mătrăşească pe burtosul „â” pe altarul modernităţii şi spiritului nesupus. Inutile ar fi orice comentarii pe tema alegerii şi promovării modelelor sociale, n-aş face altceva decât să îmi repet mie ceea ce deja ştiu şi vouă să vă aduc aminte că ştiu ceea ce ştiţi şi voi. Singurul efect al unor comentarii de dezaprobare pe tema dată ar putea stârni pârţuri docte din partea celor mÎndri, dar asta ar presupune ca ei să citească ceea ce scriu eu aici. Cum n-o fac, prezenţa unor gaze cu iz intelectual e exclusă.

Fără a tinde către valenţe filosofice constat că utilizarea lui „â” şi-a lui „î” se face după aceleaşi principii după care se utilizează şi marea masă a legilor din România: dacă îmi permit să fac ceva înseamnă că îmi permite legea; dacă fac altceva decât ceea ce-mi permite legea, e legea proastă; dacă legea e proastă şi nu-mi permite să fac ceea ce vreau trebuie schimbată, altfel unde mai e democraţia?! Şi ajungem iar şi iar la cugetarea care ne guvernează democraţia (aia cu „legile sunt făcute pentru a fi încălcate”) şi niciodată la cugetarea care spune că „âncălcarea legii se pedepseşte”.

Toate cele scrise mai sus pălesc şi-şi pierd şi ultima fărâmă de valoare în faţa necesităţii de-a fi mândri cu „â” din i.

AtÎt!