#themtoo

Încă mai există taţi care îşi învaţă fiii că nu e nimic greşit în a agresa o femeie, mai ales dacă aceasta le aparţine; încă mai există mame care îşi învaţă fiicele că bărbatul are dreptul să le agreseze fizic, mai ales dacă îi apaţin. Cei care recurg la violenţă fizică sunt cei care nu pot convinge, care nu pot accepta, care nu pot înţelege. Mai simplu: proştii. Cretinii.

Am asistat când eram mic la câteva bătăi pe care nişte femei le-au primit de la soţii lor. Din păcate, nu am avut ce face; din fericire, la noi în casă, deşi nu au lipsit certurile, nu s-a pus în niciun moment problema ca taică-miu măcar să intenţioneze sau să dea semne că ar putea face aşa ceva. Îmi aduc aminte şi acum o întâmplare de pe când aveam nu mai mult de şase ani: eram într-o staţie de autobuz cu părinţii mei şi taică-miu s-a dus să ia bilete de la chioşcul care se afla la maximum 20 de metri. Un alt bărbat, care probabil nu observase că suntem însoţiţi, a venit la noi şi i-a propus maică-mii nişte treburi de oameni mari, gen să-mi facă un frăţior. Maică-mea, pe cât de frumoasă, pe atât de înfiptă, l-a trimis la plimbare, recomandare pe care dacă ar fi luat-o în seamă poate că ar fi ratat întâlnirea cu taică-miu, dar n-a luat-o. Taică-miu e un tip care poate bate cuie doar cu mâna goală. În ciment. N-aş spune că l-a bătut, ci doar că i-a bătut obrazul. Cu o palmă. Somn.

În continuare voi relata cazurile unor persoane pe care le cunosc, în forma în care mi-au fost dezvăluite chiar de către ele. Numele şi locurile sunt cu totul altele decât cele reale, dar poveştile lor, din păcate! sunt.

Maria s-a mutat în Bucureşti urmându-şi prietenul, iubitul de la acea vreme. După ce Maria a pus câteva kilograme care au scos-o din standardul iubitei cu care se putea el afişa, ăla – posesor al unui fizic mai degrabă dizgraţios – a început să o certe, să îi spună că e grasă în timp ce făceau sex, în timp ce mânca, în timp ce îi făcea lui de mâncare. Apoi a început să o bată şi să-i interzică să mai lucreze tocmai pentru a nu mai avea motiv să iasă din casă şi să rămână captivă, dependentă financiar şi moral de el. Ultima bătaie pe care a luat-o s-ar fi putut încadra la tentativă de omor. A plecat. Cu kilogramele ei în plus, cu vânătăi, cu ciudă, cu regrete şi cu frică. 
Tehnic, Maria nu a fost violată. Practic, nu de puţine ori nu a avut ocazia să spună nu şi de multe ori nici măcar nu a avut curaj să spună nu, având de ales între a fi obiect sexual sau obiect sexual bătut în prealabil.
Laura a mers la facultate într-un alt oraş decât în cel în care locuise până atunci. A locuit o perioadă în cămin apoi s-a mutat în chirie. La etajul nouă. Uneori mergea în cămin la colege. Tot în cămin mergeau şi nişte băieţi de-ai locului printre care unul cu părinţi puternici, influenţi. Un băiat neînvăţat cu refuzurile. Într-o seară Laura a primit o invitaţie fermă direct de la băiatul neînvăţat cu refuzurile. L-a refuzat. Dar într-o altă seară, pe holul căminului când Laura pleca spre casă a ieşit un băiat dintr-o cameră, a prins-o de braţ şi a tras-o înăuntru. Nu, nu băiatul nerefuzabil, ci un slujitor de-al lui care ştia şi putea să ţină o femeie strâns încât să nu ţipe, să nu fugă, să nu opună rezistenţă. Laura a fost violată într-o cameră de cămin şi ameninţaţă că va sfârşi într-o cameră mortuară dacă va îndrăzni să povestească ce i s-a întâmplat. Băiatul nerefuzabil şi prietenul lui au părăsit camera şi pe Laura fără nicio urmă de regret.

Laura a mai locuit o perioadă la etajul nouă. Tot de la etajul nouă Laura nu a vrut să mai trăiască, dar a refuzat în ultima clipă să moară. A supravieţuit. A reuşit să îngroape adânc trauma, să găsească motive şi bucurii pentru care să trăiască şi visuri care să facă suportabil coşmarul. Coşmarul de neiutat.
Anca a fugit de acasă, a lucrat la covrigi, la bar, la alimentara şi a intrat la facultate. Părinţii ei au plecat în Italia şi distanţa i-a apropiat după doi ani în care Anca nu i-a putut ierta tatălui ei excesul de alcool. Îi trimiteau bani ca să se poată ţine de facultate, ca să nu fie nevoită să muncească. Anca învăţa bine şi uneori ieşea în club la karaoke. Într-o joi, după ce a cântat a primit aprecierile unui bărbat şi invitaţia de a lua loc la masa lui. A acceptat-o şi mai apoi a primit şi invitaţia de a fi dusă cu maşina până la cămin şi a acceptat-o şi pe aceea. Ce s-ar fi putut întâmpla rău, mai ales că tipul părea de încredere?! Urcată în maşină alături de el şi de un prieten de-ai lui, Anca nu a mai ajuns în cămin în seara aceea. Şi nici în următoarele două. Duminică, târziu în noapte a intrat în cameră. Bătută, plânsă, epuizată. Peste ceva timp s-a destăinuit: mi-au spus că mergem să mâncăm ceva şi că mă vor duce apoi în cămin; după ce am mâncat am plecat spre cămin, ei doi în faţă şi eu în spate; am ajuns într-o zonă cu case răsfirate de la marginea oraşului unde ar fi trebuit ca cel din faţă să coboare şi eu să fiu dusă la cămin; a coborât şi am fost chemată pe locul din faţă, dar cum am coborât din maşină am fost luată de mână şi poftită în casa în poarta căreia parcasem. Am refuzat, am încercat să îmi eliberez mâna şi să fug şi atunci am primit prima palmă. Imediat mi s-a pus mâna la gură pentru a nu ţipa şi m-au târât înăuntru. Nu are rost să ţipi, nu te aude nimeni mi-au spus. N-am ţipat. I-am implorat să mă lase să plec, să nu-mi facă rău şi mi-au spus că în niciun caz nu-mi vor face rău. Au pus băutură în pahare şi m-au invitat să beau, i-am refuzat. Bei cu noi şi când terminăm sticla îţi chemăm taxi şi poţi pleca. Deja îmi era extrem de frică şi am acceptat să stau până ar fi băut ei toată sticla, dar i-am rugat să nu mă oblige să beau şi eu. Au acceptat. Unul dintre ei a pornit televizorul, a schimbat câteva canale cu muzică şi într-un final a lăsat pe un canal cu filme porno. Mesajul era clar şi aşa, dar au ţinut să mi-l spună direct: vrem să facem cu tine ce fac şi ăia. Am intrat brusc în starea de panică, am început să plâng şi să tremur incontrolabil. Nu le-a păsat! Unul dintre ei a venit în spatele canapelei şi mi-a scos bluza, celălalt s-a pus in faţa mea şi mi-a tras brutal blugii. Apoi au urmat momente de groază şi de umilire. M-au forţat să beau, să îi mângâi, să îi sărut. Îmi doream să mor. 

Anca n-a murit, dar a îndurat timp de trei zile un tratament de sclav: sechestrare, bătaie, viol, ameninţări cu mutilarea, înjurături. Într-un final au scos-o goală din casă, i-au pus hainele într-o pungă şi au dus-o cu o altă maşină pe un câmp unde cu cuţitul la gât a jurat să nu reclame nimic niciodată dacă vrea să mai rămână în viaţă. Anca a rămas în viaţă cu o traumă care a făcut-o să-şi dorească moartea şi va trăi cu ea toată viaţa.
Niciuna dintre aceste fete nu a avut curajul să meargă la poliţie, la spital sau la tribunal pentru că fiecare dintre cei trei agresori era un protejat al autorităţilor. Nişte călăi care în oraşelor lor îşi permit nu doar să nu respecte legea, ci chiar să o controleze şi să o subjuge. 

Am încercat furia şi ura, neputinţa şi frustrarea  atunci când am aflat poveştile lor. De la ele! E covârşitor de greu să asişti la rememorarea unor experienţe care dezumanizează, care schilodesc vieţi şi taie nemilos din sufletele unor femei. În acele momente nu poţi rămâne profund raţional, nu poţi găsi căi decente prin care să condamni şi să pedepseşti astfel de oameni. Vrei să-i torturezi în moduri inimaginabile, îţi asumi fie şi ipotetic rolul de barbar, de om lipsit de compasiune şi incapabil de milă. Vrei să-i traumatizezi irevocabil astfel încât experimentele de la Piteşti sau de la Sighetul Marmaţiei să pară tratamente de SPA.

Dar nu poţi să faci nimic din toate astea. În schimb, poţi să îţi promiţi ţie că ori de câte ori vei asista la situaţii în care poţi ajuta, poate chiar salva o femeie, o vei face. Şi poţi spera că o vor face şi alţii. Pentru că pe undeva poate ai o mamă, poate ai o soră, poate ai o soţie, poate ai o prietenă, poate ai o iubită. Pentru că pe undeva poate ai o fiică.

Pentru că trebuie să-ți dovedești că ești om. Bun.

Anunțuri

Celor care pleacă

Mă înclin în faţa voastră pentru curajul pe care-l aveţi: pentru efortul de a renunţa la confortul cunoscutului în favoarea unui confort pe care încă nu l-aţi cunoscut; pentru demnitatea de a nu mai accepta bătaia de joc la care sunteţi supuşi aici, în ţara asta; pentru riscul pe care vi-l asumaţi  plecând şi pentru riscul de a vă fi curând dor de acasă. E firesc să vă doriţi despărţirea de o ţară în care prostia, micimea, ura şi oportunismul au confiscat bucuria de a trăi, în care tupeul nesimţit îi califică pe incompetenţi pentru funcţii care vă afectează viaţă, în care munca voastră cinstită e convertită în resursă preţioasă pentru un stat care e încă captiv în comunism, în care cele două sisteme vitale – educaţie şi sănătate – sunt profund nefuncţionale şi permanent ameninţate cu reforme care sunt abandonate la fiecare schimbare de ministru, în care doar pasiunea, înverşunarea şi inconştienţa unor profesori, medici, jurişti şi a altor specialişti mai ţin în viaţă instituţii şi sisteme pe care Statul nu vrea şi nu poate să le administreze altfel decât în interesul celor care au în acel moment pixul şi ştampila, în care se face un referendum cu scopul de a trece în ilegalitate drepturi elementare ale omului, în care sunteţi din ce în ce mai tentaţi să vă ţineţi testamentul în torpedou, în care contribuiţi la bugetul din care se încurajează prin plăţi garantate lenea, sfidarea, nepăsarea, în care vă e frică să (mai) faceţi copii, în care nu vă mai puteţi face planuri şi în care vi s-a scârbit de-atâtea cruci făcute în zadar, în care vi se promite că va fi bine în timp ce vi demonstrează că nu va fi. În care v-aţi pierdut încrederea, nervii, liniştea, speranţa. 
Sper să reuşiţi şi vă doresc să vă găsiţi locul în care să fiţi preţuiţi, respectaţi şi în care să puteţi fi buni fără ca cineva să profite şi să vă ia de fraieri. 

Eşecul acestei ţări de a vă păstra aici este însă şi al vostru. Ţara asta nu e aşa cum ne-o dorim pentru că n-am avut curajul de a ne implica, de a refuza şi de a condamna toate practicile şi metehnele unei societăţi speriată de perspectiva disciplinei, de cultura meritocraţiei şi de eradicarea corupţiei. Suntem cu toţii vicitme şi deopotrivă beneficiari ai corupţiei: am dat sau am luat şpagă şi atenţii, am apelat la relaţii, am sărit rândul, am fentat legile şi regulile, am „combinat” şi ne-am descurcat păcălind şi înşelând, am profitat de cei buni şi de cei slabi pentru binele nostru, am invocat normalitatea şi firescul de fiecare dată când le găseam legitime şi le-am negat şi condamnat de fiecare dată când nu ne erau favorabile sau pe plac, am acceptat abil compromisul de a nu fi integri şi de a ne purta fesul după cum ne-a fost interesul imediat. Locuim într-o ţară care seamănă într-atât de mult cu noi încât atunci când nu ne mai place de noi plecăm. Acesta este eşecul nostru, al tuturor şi niciun succes dobândit altundeva nu ne va absolvi de vină. Singurul mod în care putem transforma eşecul nostru în succesul nostru este să ne reparăm aici greşelile făcute aici. Să devenim responsabili. Să nu mai acceptăm nimic din ce ne face viaţa de nesuportat. Să facem scandal, să facem plângeri, greve, mitinguri, reclamaţii, planuri, proiecte, lobby, cruci, presiuni, orice e necesar pentru a schimba „sistemul” pe care până acum l-am tolerat complici. Să devenim campioni la civism şi repetenţi la jemenficheism. 

E dreptul fiecăruia să plece şi obligaţia nimănui să rămână. Libertatea implică şi dreptul de a abandona locul în care ne consumăm eşecurile când nu-i mai putem suporta consecinţele. 

Nu vă consider laşi, ba dimpotrivă. Mi-e ciudă că nu pot fi ca voi şi mi-e ciudă că nu puteţi fi ca mine; mi-e ciudă că nu putem fi Noi împotriva lor, ci doar ei împotriva Noastră. Ar fi putut să ne fie bine împreună dacă nu ne-ar fi fost ruşine să acceptăm că ni-i rău. Am fi putut impune binele dacă „mai binele” nu ar fi fost duşmanul binelui. Mai binele vostru, cu fiecare dintre voi care pleacă devine mai răul nostru, al celor care fie nu putem, fie nu vrem să plecăm. Aş vrea să mă puteţi învăţa asta, să-mi spuneţi cum să-mi accept eşecul, cum să-mi părăsesc casa, părinţii, prietenii, cum să regret că am încercat prea mult, cum să nu îmi fie ciudă pe mine că am încercat prea puţin. 

Vă admir pentru că vă asumaţi riscuri pentru a vă oferi o viaţă mai bună şi un viitor mai bun copiilor voştri. Vă invidiez pentru că ieşiţi din luptă înainte de a o pierde definitiv şi mi-e ciudă că încă mai cred că poate fi câştigată. 

Sper să vă fie mai bine acolo şi sper să ne fie bine aici. 

Unde preludiu nu e, nimic nu e!

Am ajuns la cel de-al douăzecelea loc de muncă după trei interviuri. Ba nu trei, patru şi niciunul dintre ele nu a durat mai puţin de o oră jumătate. Da, vreo şase ore pentru ca ei şi pentru ca eu să hotărâm dacă ne asumăm sau nu o colaborare. Dacă vi se pare mult, întrebaţi-vă cât timp aţi alocat planificării ultimului concediu de şapte, zece zile.

Douăzeci de joburi implică minimum douăzeci de interviuri. În cazul meu au fost măcar vreo şaizeci. Fac o cruce mare, săru` mâna părinte, urmează să păcătuiesc!

În funcţie de anvergura angajatorului, interviurile cad în sarcina celor desemnaţi sau a celor obligaţi să le susţină. În funcţie de cât de mult valorează postul pentru care recrutrează şi cât de mult valorizează ei importanţa omului care urmează să-l ocupe, interviurile pot fi de la toată jena până la toată stima.

 

Cele de toată stima nu-s nici măcar douăzeci la număr, deci am fost suficient de idiot uneori încât să accept şi colaborări care se dovedeau din start a fi păguboase. Vorba aia, numai cine nu vrea să munceşte, nu greşeşte!

Cele de toată jena au fost multe şi felurite, dar câteva mi-au rămas în minte. Citește în continuare

Să fie Rai!

Iadul nu există.

Există ură, există dispreț, există tirani și călăi, invidie și răzbunare, povară și chin. Pentru ce bun Iadul când avem toate astea aici, pe pământ?

Iadul e aici. Cimitirul e aici. Voi sunteți aici. Voi și noi.

Nu cimitirul de morți mă îngrozește, ci cimitirul de vii. De vii responsabili, de vii maturi, de vii abili, de vii hotărâți, de vii cu frica de Iadul de dincolo. De Iadul născut din propriile lor frici, din propriile lor neputințe și din propriile lor păcate; iadul de-a cărui frică construiesc un Iad aici, în cimitirul copiilor care au fost odată și pe care, de frica Iadului i-au ucis.Copii eterni

 

Copiii se duc în Rai. Întotdeauna. Pentru totdeauna.

Porțile Raiului au fost deschise de un copil și nu vor putea fi închise decât atunci când ultimul copil va muri.

În Rai nu e loc pentru adulți. Adulții, acești purtători de trupuri ale foștilor copii, acești tirani creatori de Iad pentru copiii care se încăpățânează să rămână copii până când uciși, epuizați, scârbiți sau rămași fără timp își vor urma drumul către Raiul care li se cuvine. Într-un Iad care îți poruncește să fii mai productiv, dar nu mai bun, mai supus, dar nu mai altruist, mai dârz, dar nu mai liber, mai credincios, dar nu mai curios, mai satisfăcut, dar nu mai fericit, mai știutor, dar nu mai înțelegător, mai cum ar trebui, mai cum e normal, mai cum e scris, dar nu mai cum e natural se zbat copiii să poată rămâne copii. Copiii, aceste urme de Rai într-un Iad pe care nu vor şi nu pot să-l abandoneze înainte de a fi condamnaţi, ucişi, epuizaţi.

Copiii nu au nevoie de un Iad de care să se teamă, copiii au un Rai de construit. Raiul nu e aici şi nici nu va putea fi până când nu vom înceta să îi mai ucidem, să ne mai ucidem. Raiul e acolo unde copiii sunt lăsaţi să nu urască, să nu dispreţuiască, să nu le fie frică, să nu devină adulţi.

Iadul nu există. Adulţii nu se duc nicăieri. Adulţii dispar.

Raiul există. Există aici pentru fiecare copil şi dincolo pentru toţi copiii.

Ne vedem dincolo, eu mai stau puţin pe aici.

 

Prin Iadul adulţilor vii,

Prin lumea lor moartă şi tristă

Mai există, mai există copii

Mai există şi Rai, mai există.

Dați-o dracului de frică, fiți curajoși!

Sa va fie frica - Vai RomaniaDați-l dracului de curaj, fie-vă frică!

Suntem în fața unei decizii care ne poate compromite pentru 5 ani sau pentru totdeauna. Suntem în fața unei alegeri care ne poate trezi curajul în aceeași măsură în care ne poate trezi frica. Suntem în situația în care putem alege cu frică un rău cu care putem lupta, sau plini de curaj un rău cu care nu putem lupta.

E timpul să ne fie frică!

Dacă astăzi avem dreptul de a alege e pentru că acum 25 de ani ne-a fost frică. Teribil de frică. Și-atunci am ales să luptăm împotriva răului, împotriva regimului, împotriva lui Ceaușescu așteptând să ne fie mai bine. Răul a fost răpus, binele nu i-a luat locul, victoria nu a fost deplină.

Dacă astăzi avem dreptul de a protesta e pentru că ne-a fost frică de rămășițele răului pozând în rol de bine. Și-atunci am ales să luptăm împotriva răului, împotriva sistemului, împotriva lui Iliescu așteptând să ne fie mai bine. Mai bine nu ne-a fost, minerii au fost, victoria a fost a sistemului.

Dacă astăzi avem dreptul de a-l vota pe Ponta e pentru că ne-a fost frică de Năstase și de Geoană. Și mai ales de răul din spatele lor. Și-atunci am ales să luptăm împotriva răului, împotriva și mai răului, împotriva rămășițelor răului de care ne-a fost teribil de frică așteptând să ne fie mai puțin rău. Mai puțin rău ne-a fost, binele ne-a fost tot rău, victoria a rămas știrbă.

Dacă astăzi avem dreptul de nu-l vota pe Ponta e pentru că în continuare ne e frică. Ne e frică de același rău, de același rău din spatele răului, de și mai rău. Și-acum ne găsim în fața aceleeași situații: să luptăm cu mai puțin răul împotriva și mai răului. Poate fi dureros, este dureros!, dar ar fi și mai dureros dacă am găsi acum curajul de a accepta cel mai răul ca bine.

Dacă astăzi avem dreptul de a alege doar între rău și și mai rău e pentru că ne-a fost frică și pentru că ne este frică. Ne e frică de noua securitate, de vechile mineriade, de noii candidați, de vechii susținători ai noilor candidați, de ei înșiși, de noi înșine.

Dacă de mâine vrem să fim curajoși, trebuie să ne mai fie încă o dată frică. Teribil de frică. Trebuie să ne fie frică de și mai rău și să alegem mai puțin răul, să consumăm cu ură toată frica din noi și să facem loc curajului.

Dacă astăzi alegem ca de mâine să fim curajoși, trebuie să avem curajul ca astăzi să fim pentru ultima oară fricoși. De mâine trebuie să fim curajoși, de mâine trebuie ca frica să fie a lor: a mai puțin răului, a și mai răului, a răului de care ne-a fost mai puțin frică, și mai frică, frică și-atât. De mâine nu mai avem voie să ne fie frică, de mâine avem obligația de fi curajoși.

Dacă de mâine nu vom fi curajoși, degeaba ne-a fost frică 25 de ani. Dacă de mâine nu vom spune răspicat că nu mai tolerăm răul, atunci răului n-o să-i fie frică de noi. Dacă de mâine nu începem să condamnăm răul pe care l-am ales, ne va fi și mai rău. Poate mai puțin rău decât cu răul pe care l-am refuzat, dar sigur mai rău.

Să nu ne amăgim: răul mai puțin rău nu e sinonim cu binele. Dar cu răul mai puțin rău putem lupta și-l putem învinge, îl putem anihila, îl putem strivi între noi și răul și mai rău și-i putem cere să ne fie bine. Putem face asta de mâine, trebuie să facem asta de mâine.

Dacă până azi am avut dreptul de a ne fi mai bine, de mâine avem obligația de a nu mai accepta să ne fie rău.

De mâine avem dreptul să fim curajoși și obligația de a fi curajoși de mâine înainte.

Azi trebuie să ne fie frică. Teribil de frică.

Azi trebuie să ne câștigăm dreptul și autoritatea de a avea curaj.

Dați-o dracului de frică, fiți curajoși! De mâine.

 

 

Amintiri cu icoane

– Anghelinăiii! … canfura mă-ti’ di cal! Fă, n-auz?!

Şi mamie-mia, Anghelina, auzindu-l suduin, se trăgea de lângă cuptor, îşi strângea nodul baticului şi, cu resemnarea celei care ştia ce-o aştepta, îi răspundea:

– Eii, ci-i? Ci vrai? Ooff, doamni iartî-mî…

– Făă, aduni oleacî şiocanu (ciocanu) şeala şî vo douî caieli (caiele) făă, cî iaca!, n-am cu ci potcogi (potcovi) calu ista. Năsăudu mâni-sa, a’ şî mâni ieu!

Mamie-mia venea agale, lua ciocanul, lua caielele şi i le dădea lu’ tataie-miu, Petruţă.

– Ţîni, fă, oliacî di cochita (copita) asta. Hoo, cu tata, ho…

Mamaie-mia se sprijinea într-un genunchi, lua copita calului şi-o ţinea. Calul, rumegând, se lăsa potcovit în voia cea bună.

– N’auz’ fă, ia ţâni-oleacî şî caiaua iasta sî o pot bati mai ghini, ‘tu-i canfura mami’ ii di cochitî (copită).

Şi mamaie-mia, aşa blândă şi puţină cum o lăsase Dumnezeu, punea mâna şi ţinea caiaua. După ce calul era potcovit mamaie-mia pleca la treaba ei.

– Niii, dalac!, na la loc. Ptu!, iaca ci-am asudat pintru gloaba asta… Anghelinăiiiii!

– Ci-i Petruţî, ci mai vrai?

– Fă n’auz’, o ci vinit (fi venit) vaca ceia di la cireadî’?

– Tre’ s-aparî… cî de-amu tre’ să cie şăpti di sară.

– Făă, apăi mă duc io s-o aduc.

– Numa’ du-ti-o dată, păcatili mele.

Şi tataie-miu îşi lua băţul din poartă şi dus era. Drumul vacii din ponoară către casă era unul singur, dar tataie-miu nu cred să-l fi nimerit de mai mult de două, trei ori. Ca el nici nea Pavăl, nici Moş Guţă, nici alţi gospodari ai satului plecaţi după vaci şi pierduţi pe cu totul alte drumuri. Când, într-un târziu, ajungea şi bădia Petruţă acasă, vaca era nu doar venită, dar şi mulsă, şi băgată-n grajd, ba uneori chiar sătulă de somn.

Tatie-miu, cu care mamaie-mea s-a luat de pe la șaișpe ani, a fost dus la moarte în război, dar s-a încăpățânat să se întoarcă. Pe semne că atunci când ai nevastă, când vrei să ai și copii ai și datorii mai importante și mai urgente decât moartea. Tataie-miu a lăsat arma din mână și a pus mâna pe lopată. Tataie-miu, că și-a iubit sau că nu și-a iubit țara, a apărat-o fie doar și pentru că acolo îi erau casa, părinții, muierea. Întors acasă tataie-miu i-a făcut mamaie-mi cinci copii și o gospodărie de mai mare dragul. Cu un copil mort la nici doi ani și cu un altul îmbolnăvit de tânăr, tataie-miu, alături de mamaie-mia, a trudit și a plătit cu sudoarea frunții agoniseala pentru copii. Tataie-miu a citit Biblia de câteva ori, l-a mânit pe Dumnezeu de și mai multe ori, dar a crezut în el și-n puterea lui. Și-n propriile puteri.

Tataie-miu, până să moară, și-a îngropat trei copii și o nepoată. Și pe muierea lui. Tataia meu și-al altora nu a murit în război tocmai pentru că și-a dorit să trăiască alături de copii și de nepoți. Și de muierea lui. Tataia meu și-al altora a murit nu pentru că n-ar mai fi vrut să trăiască alături de copiii și de nepoții lui, ci pentru că i s-a făcut dor de copiii și de nepoții lui. Și de muierea lui.

Pe mamaie-mia, cât a fost în putere şi nelegată la pat de boală, au prins-o răsăriturile muncind. Nicio muncă, nicicând nu a făcut-o să se plângă şi nicio muncă, nicicând nu a înrăit-o. Mamaie-mia nici nu a fugit, nici nu s-a temut de muncă. Ea ne spăla, ea ne-mbrăca, ea ne hrănea, ea ne-nchina, ea ne povestea, ea ne oblojea; ea făcea curat în casa, ea făcea de mâncare, ea sădea, ea prăşea, ea plivea, ea strângea, ea curăţa, ea aduna; ea făcea tot ce trebuia făcut, ea ştia ce trebuie făcut şi ştia cum s-o facă, ea putea şi ea făcea. Ea, ea, ea. EA!

Mamaie-mia, aşa puţină şi blândă cum a lăsat-o Dumnezeu, a trăit, fără teamă, cu frica de cel de sus. Mamaie-mia, cea care se ruga neîncetat şi muncea neîncetat, cea care avea nădejdea la Dumnezeu şi credinţa la ea, mamaie-mia, cea care şi-a îngropat părinţii, cea care şi-a inmormântat copiii, cea prin care lacrimile şi jalea s-au scurs ca o pedeapsă nedreaptă, această mamaie a mea şi-a altora a murit așa cum și-a închipuit și cum a spus toată viața: pentru că așa a vrut Dumnezeu. Mamaia mea și-a altora a plecat la Dumnezeu pentru că Dumnezeu a avut mai mare nevoie de ea decât a avut ea de Dumnezeu. Și asta o face pe mamaia mea, asemeni lui Dumnezeu, nemuritoare.

Mamaia mea și-a altora, tataia meu și-al altora s-au rugat toată viața la icoane și au ajuns icoane.

Adevăratele icoane nu sunt cele la care te rogi, ci cele pentru care te rogi.

 

P.S.: Acesta este un omagiu, acesta este un semn de recunoștință, acesta este un suspin pentru și despre bunicii mei. Și pentru toți bunicii asemeni lor, icoane nemuritoare.

Cum mă repară Universul

Prima încercare a Universului de a mă repara a fost sortită eșecului deoarece am frecventat la fără frecvență. Așadar, mă aflu în fața celei de-a doua încercări a Universului de a mă repara.

Universul, având și alte treburi de reparat, m-a repartizat, via programare telefonică, unui discipol de-al său. Adica unui medic. Primul (im)pas e programarea telefonică, dar cu ceva răbdare îl treci. Ce-i drept, te`nervezi puţin când ţi se zice răspicat că do’n doctor vine puţin mai târziu şi pleacă puţin mai devreme, dar îţi trece… într-o zi, două. Al doilea impas e pe holul clinicii care e păzită, cu tot cu hol, de un sfrijit între două vârste (a treia şi a patra) care se pişă pe toate programările telefonice. Cum eu aveam programare la ora 10, am ajuns la 9:50; cum o doamnă între două vârste (a patra şi a cincea) avea programare de la 10:30, a ajuns, probabil, pe la 8; cum a ieşit pacientul de la 9:30, am dat să intru.

„Alooo, domnu’! Unde intraţi?!” Citește în continuare

Cum m-am bătut cu Universul

De mic am dezvoltat o abilitate deosebită de a mă tampona cu mediul înconjurător. Am convingerea că asta mi-a afectat un pic şi memoria, drept pentru care nu-mi aduc aminte prima coleziune din care am ieşit învingător – poate şi pentru că am ieşit puţin leşinat.

Am început lupta cu universul dând cu capul de sobă. Teracota nu a fost impresionată la fel cum, mai târziu, nu au fost nici gardul, nici oiştea, nici alte obiecte imobile care-şi vedeau de netreaba lor. Prima confruntare pe care am pierdut-o a fost cu un cârlan ofticos care a răspuns cu o forţă disproporţionată unei flegme pe care i-am trântit-o, din plictiseală, în meclă.  Am fost suficient de bulversat ca să nu am timp de reacţie înainte ca el – cârlanul – să se fi făcut berbec, deci l-am iertat.

Mai târziu am intrat în conflict cu mobilierul urban. Până să am ţoacla (bicicleta) în portofoliu m-am luptat din picioare cu: leagănul, balansoarul, toboganul, balustrada şi alte câteva piese. Noroc de rugină, altfel rămâneam nerăzbunat. Cum m-am împroprietărit cu ţoacla, cum am luat viteză. Prima viteză am luat-o fără frână şi, dacă n-ar fi fost Dacia în calea mea, aş fi ajuns departe. Tot în viteză am tranşat şi disputele cu tomberonul, cu gardul, cu stâlpul, cu gardul (era un gard lung…), cu alte biciclete şi cu încă vreo două, nouă obiecte care nu ştiam ce-s (sau nu-mi mai aminteam).

Odată cu vârsta mi-au crescut şi aspiraţiile, odată cu aspiraţiile şi daunele. Am suferit avarii după ce ţoacla m-a abandonat din mers, după ce casa pe care mă aflam în deplasare s-a terminat înaintea deplasării, după ce am estimat corect numărul treptelor de sărit, sărindu-le înainte, după ce uşile de la ţară mi-au rămas mici.

Micile accidente mi-au rămas întipărite pe coate, pe genunchi, pe palme şi pe restul componentelor acoperite de piele. În rest, nu am nimic.

Marile accidente, în schimb, au dus la avarii care au necesitat intervenţii aşa cum scrie la carte – la cartea de medicină. În urma unei astfel de intervenţii am ajuns eu pe mâna unor dudui de la recuperare şi de-abia atunci am început să regret lupta pe care am dus-o – şi pe care am pierdut-o – cu universul.

În 2010 m-a prăjit Mihaela Delafizio în două episoade: episodul 1 şi episodul 2.

În 2014 am scăpat de Mihaela, dar povestea continuă.

Acuş 🙂

10 pretexte pentru care sa urasti nuntile

Băi, care n-ai citit încă „decalogul” pentru care cineva urăşte nunţile din România, pune mâna şi citeşte aici: http://www.cooltivator.ro/de-stiut/t/10-motive-pentru-care-urasc-nuntile, după care vino să-ţi explic cam cum stă treaba.

În general nu prea mă irită aberaţiile fătate prin te miri ce locuri din online pen’ că Na!, de aia-i democraţie, să zică fiecare ce-o vrea. Da’ dejecţia de mai sus chiar m-a’nervat. Rău!

Cică „nunta e un fel de poruncă scrisă cu roşu într-o biblie imaginară, inventată de un comunist misogin. ” Tu-ţi dai seamă?! Bine că l-au omorât pe Ceauşescu, altfel nu ştiu unde se ajungea cu nunţile astea comuniste, nţ, nţ, nţ! Ca să nu mai spun că misoginismul a fost la extrem şi, ca să le facă-n ciudă femeilor, bărbaţii s-au însurat taman cu ele. Sîc-sîc!

Cică „Staţi flex, nunta mea se va ţine în câmp cu muzică indie, lumea va mânca burgeri, va bea pe rupte şi se va petrece-n blugi. Încă ceva, la nunta mea eu nu voi fi prezentă„. Relaxaţi-vă dom’le, fata face nuntă, ce-atâta panică? Şi nuntă d’aia mijto, nu așea, orişicum: pâine cu mezel şi beţivăneală maximă, în blugi la iarbă verde… ce mai vrei altceva?! Încă ceva, ea n-o să fie de faţă pentru că mai are o nuntă-n seara aia. Şi chiar dacă nu ar fi avut, unde s-o mai văzut nuntă fără mire?!

Cică darul tre’ să se dea „ca la americani, vii cu oala şi polonicul, nu cu sutele de euro în plic„. Bă dă-mă dracu’, cum vine asta? Citește în continuare

Cudităti

Deşi am fost lansat la apă într-o zodie de baltă marea nu prea mă gâdilă prin zona aortei. Asta nu mă opreşte să mă duc, mai mult nevoit decât voit, în fiecare an, pe litoral. Până acum nu am trădat nisipul strămoşesc aşă că nu vă pot reproduce decât istorii neaoşe.

Prima istorise pe anul ăsta nu ar fi fost posibilă fără mijlocirea statului care şi-a făcut pomană cu o zi liberă de rusalii, zi în care, în loc să se roage şi să ţină post negru, românii s-au destrăbălat şi s-au îndopat cudităti. N-am făcut excepție, așă că rusaliile m-au prins la Jupiter.

Hotelul la care am stat cazați are o denumire de mănăstire şi rimează cu „izmana”. Aventura a început când am făcut rezervarea: Citește în continuare