Unde preludiu nu e, nimic nu e!

Am ajuns la cel de-al douăzecelea loc de muncă după trei interviuri. Ba nu trei, patru şi niciunul dintre ele nu a durat mai puţin de o oră jumătate. Da, vreo şase ore pentru ca ei şi pentru ca eu să hotărâm dacă ne asumăm sau nu o colaborare. Dacă vi se pare mult, întrebaţi-vă cât timp aţi alocat planificării ultimului concediu de şapte, zece zile.

Douăzeci de joburi implică minimum douăzeci de interviuri. În cazul meu au fost măcar vreo şaizeci. Fac o cruce mare, săru` mâna părinte, urmează să păcătuiesc!

În funcţie de anvergura angajatorului, interviurile cad în sarcina celor desemnaţi sau a celor obligaţi să le susţină. În funcţie de cât de mult valorează postul pentru care recrutrează şi cât de mult valorizează ei importanţa omului care urmează să-l ocupe, interviurile pot fi de la toată jena până la toată stima.

 

Cele de toată stima nu-s nici măcar douăzeci la număr, deci am fost suficient de idiot uneori încât să accept şi colaborări care se dovedeau din start a fi păguboase. Vorba aia, numai cine nu vrea să munceşte, nu greşeşte!

Cele de toată jena au fost multe şi felurite, dar câteva mi-au rămas în minte.

Blonda de la call-center

Abia mă mutasem în Bucureşti şi îmi căutam mai degrabă o sursă de venit decât un job. Printre altele, am aplicat şi la un call-center la care am şi fost chemat la interviu. Eu şi încă vreo zece persoane în acelaşi timp, deci interviu de grup. În faţa noastră s-a prezentat o blondă gurmandă, trezită împotriva voinţei ei şi aruncată într-o pereche de blugi verde deschis mâzgâliţi cu pix. A zis cu jale o poezie înălţătoare despre firmă şi ne-a poftit să completăm nişte teste după care a plecat. Testele alea erau pentru trecerea de la grupa mijlocie la grupa mare, nicidecum pentru a putea tria nişte viitori angajaţi de nişte foşti candidaţi. Blonda s-a întors după vreo douăzeci de minute şi ne-a întrebat dacă am terminat. Cum mai aveam bani să trăiesc bine vreo câteva săptămâni, mi-am permis s-o întreb dacă şi-a imaginat că suntem reduşi mintal. Cu vena umflată şi cu spume la gură a strâns testele şi m-a ameninţat că mă dă afară din interviu. Cum sunt iubitori de oameni, i-am spus că în drumul meu pot să-i duc şi ei blugii la spălătorie şi să trimit un băiat cu două, trei şaorme în locul meu. S-a supărat aşa de tare încât a trebuit să licitez patru.

 

Directoraşul de la vopsele

Am ajuns pe la fără zece întrucât la fix urma să înceapă interviul. O domnişoară de la recepţie m-a invitat să iau loc şi apă cât îl anunţă ea pe domnul director. Pe la şi zece am luat şi apă, pe la şi douăzeci am luat şi poziţie: oare colegul dumneavoastră mai are să apără? Că da, că îl mai anunţă o dată, că imediat.  Că uite-aşa s-a făcut şi jumătate. Cum să zic frumos „io-mi cam bag pula-n firma voastră!”? N-a mai fost cazul să găsesc formularea deoarece a venit „domnul director” care m-a invitat foarte poruncitor într-o sală. Acolo a intrat direct şi abrupt în subiect: Aţi ajuns uşor la noi? Io da, dumneavoastră nu prea. Poftim?! Ăăă, păi, poate aţi uitat, dar noi aveam programat acest interviu la fix, nu la şi jumătate. Nu am avut sală disponibilă, ce vroiaţi să fac?! Ziceţi merci că am găsit acum! (Futu-te-n inimă!) Voiam, nu vroiam! Asta o dată! A doua: dumneavoastră nu sunteţi în stare să vă asiguraţi că aveţi unde ţine interviul pe care l-aţi programat şi vreţi ca eu să cred că vă puteţi descurca în situaţii un pic mai solicitante decât asta? Mă scuzaţi, dar sunt supracalificat chiar şi pentru poziţia de director în această companie, darămite pentru una în care mi-aţi fi şef. Succesuri!

 

Turma de recrutori de la Lugera

Hotel Novotel, vară/toamnă, vineri, ora 14.00. Mare companie de recrutare căuta colegi suprem de buni pentru mare companie din domeniul bancar. No, hai că pot fi şi mai puţin cât să mă încadrez la suprem, zic. Zic şi mă duc. Acolo mai erau vreo optzeci ca alde mine. `aisămibapula! În preambulul sălii în care urma să intrăm, pe nişte mese de bistro erau nişte sticle cu apă, nişte platouri cu ceva patiserie şi câteva prăjiturele. Adjudecat! Pe la 15.00 ne cheamă în sala amfiteatru o pitică pe nişte tocuri care o făceau vizibilă de după mese. Ne aşezăm care şi cum, unii mai care, alţii mai cum şi imediat începe să ne vorbească un dolofan de la masa de prezidiu. Osanale despre ei, ode despre clientul pentru care recrutează, predică despre cât de norocoase şi norocoşi  vor fi cele, cei aleşi. Aplauze canci! Unu` mai curios întreabă despre ce bancă este vorba. Toate la timpul lor i se răspunde.  Altu` insistă să afle, începem să vociferăm şi o determinăm astfel pe o duduie de la prezidiu să strige la noi cerând linişte. Ăla, primul care întrebase condiţionează rămânerea în sală de răspunsul la întrebare. Dolofanul de prezidiu îi transmite mândru de sine că n-are decât să plece. Iar vacarm, iar nemulţumiri, ăla pleacă şi le aruncă din uşă un „lua-mi-aţi coaiele-n gură!”. Duduia care a cerut linişte pare satisfăcută de propunere şi se înmoaie un pic, suficient încât să ne spună despre ce bancă e vorba şi uite-aşa mai spală putina vreo şapte, opt candidaţi. Durduliul mai are un pic şi plânge, pitica se urcă pe scaun să vadă în sală şi duduia cu liniştea îşi dă seama că invitaţia primită din uşă a fost falsă. Nasol!

Ni se cere să ne prezentăm şi să spunem câte ceva despre noi în nu mai mult de două minute. La întrebarea cine începe primul le răspund cu „cine începe al doilea?” şi ei înţeleg doar că vreau eu să încep. Le prezint o cacealma născută spontan, nişte unii din sală râd, durduliul fată un rictus de om care ar vrea să fie inteligent, dar ştie că nu este şi începe al doilea. Pe la jumătatea grupului se ia pauză, se fumează, se înjură, se râde, se intră înapoi. Din optezeci, dacă mai eram vreo cincizeci cu tot cu eu. Eu care rămăsesem doar pentru distracţie şi prăjituri şi mai apoi doar pentru distracţie întrucât prăjiturile s-au epuizat primele. Duduia cu liniştea preia rolul principal după ce fiecare dintre candidaţii rămaşi a zis ce-a avut de zis. Suntem împărţiţi în mai multe grupuri, dăm nişte teste la gramadă şi apoi ieşim cu toţii urmând a intra doar cu grupul din care facem parte. Iar fumăm, iar înjurăm, zicem bancuri, mâncăm bomboanele de pe tot etajul, intrăm. Dăm testele pe grupuri, recrutorii rămân în deliberare vreo oră, timp în care li se aduce papa bun şi nouă nimic. Facem repede un sindicat şi-l învestim pe un tip din Buzău, venit din Buzău! să ne prezinte nemulţumirile imediat ce vom intra. E deja nouă seara şi noi mai suntem vreo treizeci şi cinci. Intrăm. Grasul ia cuvântul şi lista cu admişi/respinşi punându-i pe cei care-şi aud numele să se ridice şi să rămână în picioare. M-aud strigat destul de repede, mă ridic şi rămân în picioare împreună cu alţi doisprezece, treispezece candidaţi. Grasul îi anunţă pe cei rămaşi pe scaune că pentru ei interviul a luat sfârşit şi-i trimite acasă. Printre ei şi tipul din Buzău cu care convenisem în particular să plec spre casă după ce s-o termina spectacolul. Spectacolul s-a terminat cu tipul din Buzău împărţind din uşă sumedenie de puli membrilor comisiei într-un mod nu chiar echitabil – doamnele au primit câte una, grasul câte una pentru fiecare kilogram. Nedumerirea comisiei a fost rapid dublată de plecare mea şi-a unei alte persoane desemnată câştigătoare împreună cu cei respinşi. „Voi nu plecaţi, aţi fost selectaţi pentru job!” a dictat bulversat ăla cu kilogramele. Instinctual, am vrut să-i răspund, dar m-am mulţumit în a-l sfida cu spatele într-un sincron spontan cu cealaltă persoană aleasă. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu cei rămaşi, dar ştiu sigur că nu sunt singurul care după acea experienţă a trecut Lugera pe lista neagră pentru totdeauna.

 

Tipul de la Austral

A venit cu un c.v. care ar fi putut fi al meu dacă nu ar fi fost al altuia. Abia ajunsesem, nici apa n-o terminasem, zic să stau. El zice că oricum nu e important c.v.-ul şi că să-mi imaginez că aş fi agent de vânzări în deşert şi să-i vând lui care-şi imaginează că e un client din deşert nişte nisip. Mult, vreo două camioane. Nu că n-aş putea să-mi imaginez că-s şi pinguin rătăcit prin tabloul lui Mendeleev, dar să mă imaginez al doilea cel mai mare prost care încearcă să-l prostească pe primul cel mai mare prost a fost cam prea de tot. L-am rugat să aştepte un pic până mă duc să aduc şi o mostră şi m-am tot dus.

 

Băieţii din pharma

Mă sună unul dintre ei tocmai de la Timişoara, vorbim mai bine de oră, revine peste câteva zile şi mai vorbim o oră, stabilim să ne şi vedem dimpreună cu patronul. Treabă bună zic, mai ales că vorbirăm şi despre bani şi alte alea. Ajung la adresă şi găsesc poarta pe care scria numărul 6 care era în număr de două şi care dădeau în două curţi diferite. Semn rău! Sun telefonic şi întreb pe unde. Pe aia fără interfon şi să sun la etaj 1. Bine, bine, dar de poartă cum trec?! Păi, v-am zis să sunaţi la interfon la etaj unu. Am căutat din priviri un băţ sau un fier beton de măcar şase metri cât era distanţa de la poartă până în clădire, n-am găsit, am insistat: Poarta e închisă, cum trec de ea?! Sunaţi la interfon! Întreb iarăşi: la poarta fără interfon să sun?! Nuuu, la aia cu interfon sunaţi la etaj 1 şi intraţi pe cea fără interfon. Am râs, am sunat, mi s-a deschis poarta fără interfon. La parter întreb: La etajul unu cum ajung? Cică să urc, logic! Da, logic a fost şi să  sun la poarta cu interfon ca să intru pe cea fără interfon.

Etajul 1, camera din faţă. Bat, mi se răspunde, intru. Discutăm despre experienţa mea, despre experienţa lor, despre atribuţiile postului, despre beneficiile mele şi ajungem la bani. Pentru că le-a plăcut de mine şi pentru că sunt un tip deştept s-au hotărât să-mi facă şi oferta tot atunci şi să mi-o prezinte direct patronul. Patronul pronunţă o sumă care reprezenta fix şi precis jumătate din cât cerusem eu. Mă uit la el, mă uit la cel cu care negociasem şi aştept să pună şi el partea lui ca să ajungem la ce vorbiserăm. Ăla mut. Întreb: deşi nu am vorbit prea mult pe tema asta, ştiaţi care sunt pretenţiile mele salariale. De ce m-aţi mai chemat ştiind că nu vă apropiaţi cu oferta de cerere? Aflu că oricum voi ajunge la cât am cerut în maximum un an şi că numai din comision o să pot merge de două ori pe zi în Grecia la plajă. Probabil or fi făcut de curând angajări şi în Thassos şi or fi uitat să schimbe placa, dar asta deja nu mai era problema mea. Le mulţumesc pentru invitaţie, pentru ofertă, le urez succes şi plec. La două zile după mă sună pentru răspuns şi află cu profundă mirare că îi refuz şi că „de ce?!”. Îi spun motivul şi reuşesc să-l deranjez pentru că nu am înţeles că oricum voi ajunge la suma cerută. Bun, daţi-mi-o pe aia direct şi gata. Păi, nu se poate! Dacă ei mi-o dau şi eu nu ajung la ea? Logic, nu? Bine, pa!

 

Şi să nu ne imaginăm că după interviu şi după ce începi colaborarea cu un angajator toate aceste probleme dispar. Ba dimpotrivă, ele sunt un semn clar că ăla e doar începutul. Despre şefi defecţi, patroni grandomani şi manageri obtuzi cu altă ocazie că acum am de trimis pe fax o ofertă pe care nu o putem trimite direct pe e-mail deoarece de pe internet se fură informaţie cică.

 

 

 

Anunțuri

3 responses

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s