Mihaela Delafizio

Prima parte – prima procedură

Mihaela lucrează la fizioterapie şi meritul ei cel mai însemnat este acela de mă fi determinat pe mine să scriu ceea ce urmează. Interesant e că niciun alt eveniment din ultimele câteva luni nu a dus la o astfel de urmare şi, fapt cât de cât relevant, niciun altul nu a beneficiat de reparaţia capitală suferită de claviatura aparatului de la care scriu, adică laptop-ul.

Mihaela Delafizio se ocupă de o parte a reparaţiei spatelui meu sau cel puţin ăsta este scopul declarat, scop care, din păcate, nu se pupă întocmai cu realitatea.

Mihaela e, întâmplător, blondă.

Eu, în calitatea mea de pacient, m-am prezentat cu o hernie de disc operată spre a primi tratament recuperator conform celeilalte calităţi pe care o posed, respectiv cea de asigurat c.a.s. .

Mihaela, blondă sau neblondă, nu dă nici mucii pe calităţile mele.

Mihaela are programul lipit pe uşă: de la 9 a.m. până la 1:30 p.m sau de la 14:00 p.m până la 19:00 p.m.. Aceeaşi Mihaelă, în fapt, are program de când vine până când pleacă… p… m.. !

Eu ajung în mod constant la 9 a.m. şi Mihaela, în mod sistematic şi-n sictiru-i caracteristic, când vrea ea. Mihaela probabil vine pe jos din moment ce ajunge obosită, altfel nu-mi explic de ce începe programul direct cu pauza de cafea, ţigară, bârfă, can-can…

Tratamentul meu se rezumă la două proceduri de circa 20 de minute fiecare. Prima procedură implică un electrod plasat între pat şi spatele meu şi unul sub laba piciorului, iar cea de-a doua doi electrozi pe gambă. Prima procedură poate fi destul de dureroasă dacă intensitatea curenţilor nu este ajustată în minus pe măsură ce se scurg minutele şi sensibilitatea zonelor creşte. Intensitatea ar trebui reglată de Mihaela, iar Mihaela ar trebui să fie în permanenţă prezentă în cabinet dar, spre nenorocul meu, nimic din ce ar trebui să se întâmple nu se întâmplă.

Pe Mihaela o suspectez de autism în-afara orelor de program.

Mihaela pune electrozii şi dispare mai ceva decât Jean-Luc Picard în zilele lui de graţie. Vis-a-vis de sala cu două paturi administrată de Mihaela Delafizio există o altă sală identică unde le găseşti deopotrivă pe asistenta „x” Delafizio şi pe, bineînţeles, Mihaela Delafizio. Mihaela, părăsită de autismul ei civil în detrimentul limbuţiei profesionale, are capacitatea incredibilă de a vorbi chiar şi atunci când ascultă şi asta o împiedică atât pe ea, cât si pe oricine altcineva de la etajul respectiv să poată auzi strigătele pacienţilor, zgomotele aparatelor atunci când procedura se încheie sau măcar alarma de incediu.

Ieri seară Mihaela se afla la vecina Delafizio şi, deşi îmi indicase clar să mă pun în pat că „vin imediat”, a venit taman la momentul propice pentru „plec imediat”. După ce a stabilit legătura dintre mine şi electrozi mi-a adus la cunoştinţă că n-o să fie în salon deoarece trebuie să se ocupe şi de pacienţii colegei, dar că!, în caz că am nevoie de ea, pot să o strig. Urma de speranţă pe care am nutrit-o la gândul că şansele mele de a mă face auzit pentru prima oară sunt foarte mari deoarece Mihaela se găsea văduvită de prezenţa unui ascultător a dispărut după aproximativ doisprezece secunde când, spre stupefacţia mea, Mihaela a început să vorbească. Am dat urma de speranţa pe minuscula bucurie de a nu fi nevoit să-i aprob şi să-i ascult enunţurile puturoase şi m-am simţit puţin mai bine în raport cu pacienţii rămaşi pe mâna şi gura ei.

Cam de prin minutul şapte am început să mă prăjesc. Pe la minutul şapte şi patruzeci de secunde am început să strig. Pe la aproape minutul treisprezece am început să mă plictisesc şi să mă obişnuiesc oarecum cu prăjeala. Pe la minutul cincisprezece am început să fumeg şi să vociferez. Pe la minutul următor Mihaela a făcut obişnuita pauză de respiraţie şi am reuşit să mă fac auzit. Cam în două minute a venit să mă întrebe cum e. Cam la un metru mai aproape dacă ar fi fost mă combinam de arest pe minim două zile.

Ajuns acasă şi nu la secţia de poliţie, am observat că m-am procopsit cu trei puncte maro pe dos şi am regretat cumplit metrul salvator.

Azi, la fix 9 şi 14 a.m. am fost prezent la etajul unu, camera şase, adică la Mihaela Delafizio. Mihaela nu era.

Mihaela a ajuns pe la şi două’ş’cinci şi a început programul la fără un sfert. Azi Mihaela a avut colanţi roşii, fustiţă de blugi şi părul la fel de blond, în rest nu s-a schimbat nimic la ea.

Am intrat al treilea pentru că ajunsesem al doilea şi am plecat al patrulea pentru că, între timp, venise un anume Mihai să repare calculatorul. Mihaela m-a direcţionat spre pat şi m-a uitat acolo până când, rămasă singură pe perioada urinării matinale a aitistului Mihai, a observat că nu era singură în sală. În timp ce mă conecta la aparat, Mihaela Delafizio m-a întrebat cum mai e… Sub influenţa colanţilor ei roşii am avut curajul să-i spun că m-a ars pe spate în trei locuri, ea a considerat curajul meu impertineţă şi m-a pus la punct:” păi era de aşteptat, e normal, aşa se întâmplă când e prea tare intensitatea… te dai acasă cu cremă de gălbenele şi trece!”. După care m-a conectat.

Conectat fiind şi împărţind aceeaşi cameră cu Mihaela Delafizio şi Mihai Carefăcusepişu încercam să trec peste uluiala provocată de răspunsul purtătoarei de colanţi roşii… Eram cât pe ce să realizez o astfel de performanţă când am intrat iar în procesul de prăjire. Am abandonat gândul şi am solicitat-o pe Mihaela de trei ori pentru a mă auzi o dată şi am dobândit o izbăvitoare reducere de intensitate pe lângă deja obţinutele trei puncte pe ziua de azi.

Mihaela a reuşit în douăzeci de minute să mă prăjească pe mine şi să-l pietrifice pe Mihai, fără pauze şi fără greş. Mihai a scăpat repede şi am o bănuiala că s-a dus puşcă la cursuri de recalificare către o meserie lipsită de astfel de riscuri, eu am avut de îndurat procedura numărul doi.

Mihaela face pauză de ţigară între proceduri. Pentru o cât mai bună exemplificare, voi face si eu la fel.

Revin.