Menopauză de publicitate

Profit de momentul ăsta în care ipocrizia de care sunt capabil e incapabilă şi admit că, nu de puţine ori, m-am amuzat vizionând sau ascultând reclame. Unii consideră publicitatea ca fiind o artă şi nu puţini sunt cei care, născând-o, se consideră artişti. Or fi, nu zic nu, da-n cazu’ ăsta propun ca şi popii să se numească aşişderea pentru că datu’ cu cădelniţa la un milimetru de batic e tot o artă, nu?!

Publicitatea e cea care ne spune pe ce şi când să ne dăm banii. E, dacă suferiţi comparaţia, un fel de soţie. Şi pentru că porunca ne scapă de responsabilităţi şi de justificări o primim.

Şi ca să intrăm în concret, poftim cazuri!

Cazul „fugim, fugim, la sigur că slăbim”: pierderea kilogramelor în plus constituie o preocupare continuă a multora dintre semenii/semenele noastre. Cum voinţa se ascunde de multe ori în straturi inabordabile nevoia unui impuls îşi găseşte răspuns în sloganul „nimic nu e imposibil” al unei renumite fabrici de şoşoni. Dovada că publicitatea îşi desăvârşeşte arta se reflectă în numărul tot mai mare de purtători de kilograme în plus care, odată încălţaţi cu minunaţii şoşoni, o iau la fugă pe bandă preţ de trei, patru minute după care, dacă nu leşină, trec pe modul „plimbare” pentru restul timpului petrecut la sala. La fel se întâmplă şi cu alergătorii de kilograme pierzătorii de prin parcuri, doar că ei găsesc resursele de-a alerga de la o bancă la alta – sau, la nevoie, până la cea mai apropiată bordură căci, vorba aia: „nimic nu e imposibil”, deci nici interzis.

Cazul „mănânci cât vrei cu decât 3 lei”: asta e partea în care kilogramele în plus se acumulează. Trei lei e suma minimă pe care un mare lanţ de fastfud o percepe pentru a da pofticioşilor umplutură pentru maţe. Cu primii trei lei chiar mănânci cât vrei, problema e că după ce ai terminat de mâncat iar mai vrei… deci mai dai 3 lei. Trei lei si cu 3 lei fac exact şasă lei, dar parcă nu vrei să te opreşti la o sumă aşa imperfectă. Şi, uite-aşa, mai vrei de câteva ori de 3 lei până ajungi la rotunjimea celor 30 de lei şi, încet-încet, la propria rotunjime. Dar toate aceste rotunjimi sunt imediat capitalizate şi totul se transformă în iubire – după cum pretinde chiar lanţul fastfud ai’mlovin’it.

Cazul „fericirea-i efemer, rece de la frigider”: dacă mai pui la socoteală că nici nu costă mult s-o deschizi, chiar că e la îndemâna oricui – oricui e dispus să guste din fericire, nu aşa! Publicitatea a reuşit într-atât de bine să conjuge setea cu fericirea încât ai fi îndreptăţit să crezi că e mai mare păcatul să-ţi potoleşti setea cu altceva decât cu fericire şi e posibil ca în curând să trăim însetaţi (desigur, în sensul de fericiţi) până la adânci bătrâneţi, dacă nu şi mai mult. Mai mult, mai puţin, pentru totdeauna!, chiar nu contează atâta timp cât chiar şi cel mai nefericit om are dreptul la fericire.

(Aici aş putea să fac apel la memorie şi să vă spun bancul cu schimbarea rugăciunii „Tatăl nostru”, da’ mi-e că face memoria recurs, deci nu vi-l spun.)

Cazul, şi cu asta închei, „totu-i bun şi natural, chiar şi apa de canal”: şi chiar aşa şi este. Publicitatea a făcut-o pe natură vinovată de toate cele ce există, mai puţin de ea înseşi. Totul se trage din inima naturii, se revarsă din pântecul ei, îi ţâşneşte din pancreas şi-i curge pe gură atunci când nu-i curge din nas. Apa îmbogăţită e naturală, sana mustind de culturi lactice selecţionate e naturală, cozonacul cu urme de ananas, susan, ou, ficat, rahat, cerneală, busuioc, carbid, ceară, mac, lac, ciuperci, bureţi, burete, cotlete, salvie, scabie, râie şi tămâie e natural, sucul cu 3 la sută pulpă şi restul la sută inspirat din tabloul lui Mendeleev e natural, femeile gonflabile sunt naturale, otrăvurile de omorât guzgani sunt naturale, pungile sunt naturale, siliconul din ţâte e natural, comisionul de administrare e natural, cutia milei e naturală, florile din plastic sunt naturale, plasticul din frişcă e natural, praful din laptele praf e şi mai natural. Cu atâta naturaleţe ne îmbie publicitatea să-i dăm banii încât e cât se poate de natural să îi dăm şi credit – unul mic, de nevoi personale eventual.

Am zis că închei, deci închei… dar nu înainte de a face publicitate unui clip publicitar plin de miros natural 🙂

 

Anunțuri

4 responses

  1. Excelent! Dar, nu-i asa… ce folos ca ne „excelentizam” intre noi, asa, de dragul artei… Am auzit insa de niscai masuri ce vor fi luate (sau deja sint?) chiar de catre inalt/onoratul consiliu (ma rog nus cum se numeste exact, ala de sta de paza, ca noi sa nu fim [foarte] agresati de „publicitate mincinoasa”). Si parca o petitie (pe Internet, evident), impotriva poluarii „artistice” de acest tip. Se mai laudau si niste primarii cum ca vor scoate gramezi dintre outdoor-urile ce ne agreseaza vizual la fiece sfert de km pe orisice ulita… Sau asta o fi doar imaginatia mea infierbintata, care hiperbolizeaza?…
    In rest, sigur ca toate-s naturale! Doar si prostia este… Sau?

  2. din cand in cand mai scapa cate un spot care imi aduce aminte ce cautam io la noaptea devoratorilor de publicitate, pe vremuri (acum ne devoreaza publicitatea pe noi, asa ca m-am lasat.)
    deci in prezent e reclama la pate de FICAT cu porcul albastru care taie cadrul repetand „ficat. ficat, ficat” :))) parca ma razbuna asa reclama aia :))) fara sa ma faca sa cumpar conserva respectiva.
    ps. porcul ala isteric si albastru care vorbeste – numai natural nu e. o reclama sincera?!? 😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s