Gelu, Glad şi urmaşii urmaşilor lor

Gelu, Glad şi Menumorut au fost şi ei cândva nişte oameni.

Ca tot omu’, au avut şi ei nevoi. Cea mai intimă dintre ele, odată produsă, a contribuit la dezvoltarea unui popor şi, inevitabil, la decăderea lui.

În vremuri grele şi greţoase când toată lumea învinuieşte pe toată lumea, nişte unii n-au avut altceva mai bun de făcut decât să meargă prin şcoli şi licee şi să întrebe generaţiile următoare ce părere au despre generaţiile trecute. Proaspăta generaţie de mândre şi flăcăi (adica fată şi coaie) a hotărât că hoaştele şi chiagii din căcatu’ ăla de carte (de istorie spun – pentru a nu spune zic aşa cum zice toată lumea când spune) n-au nicio legătură cu realitatea şi că e plictisitor în draci să înveţi despre ei.

Cea mai mare nemulţumire a progeniturilor nefericite lepădate de părinţii supremi ai zilelor noastre a fost cea legată de lipsa pozelor din cartea de istorie. Aş încerca să vă descriu gândurile profunde ale genialităţilor viitoare, dar mai bine vi le reproduc.

Întrebare: ce nu vă place la cartea de istorie?

Răspunsuri:

– habar n-am, nu mi-am cumpărat-o!;

– de-abia ieri am deschis-o… plm, cre’că nu ştiu ce să zic;

– vrăjeală frate! şi scrie numa’ prostii în ea, mangleală eftină;

– mie mi-a zis bă’eţii de la bloc că mori de foame cu istoria, deci pen’ ce s-o citesc?;

– comparativ cu efhaşemu şi stori e praf! să pună şi ei o poză cu ăla… ăla care s-a bătut cu ăia care erau mai mulţi decât el.. plm c-am uitat…

…….

În egală măsură cu lipsa pozelor, pe elevii şi elevele zilelor nostre îi deranjează maxim utilizarea unor termeni foarte greu de înţeles şi demodaţi. Probabil descrierile istorice ar trebui modificate în ton cu limbajul actual şi ar trebui să sune astfel: „Ştefan ăl mare a fost anunţat de un gagiu din gaşca lui că turcii vin cu gând de mardeală şi vor să le-o dea alor lui în mufă rău de tot. Fane nu s-a intimidat şi şi-a strâns tovărăşii cei mai şmecheri, le-a dat pulane şi săbii ninja la toţi şi au aşteptat cu durere-n mădular venirea luzărilor din istambul. Când ăia au ajuns, Ştefan şi ai lui le-au dat-o original la fizic şi aia a fost.”

Istoria în sine nu mai poate fi schimbată şi nici modul ei de expunere nu cred că ar trebui modificat. Dar ce te faci când istoria nu mai interesează pe nimeni şi exprimarea ei trebuie să decurgă la nivelul neinteresaţilor siliţi să o studieze? Realizarea unui astfel de compromis reprezintă primul pas spre uitarea istoriei şi spre decăderea spirituală a unui popor tot mai lipsit de identitate.

Cum oare ar putea sa fie altfel în epoca nudităţii explicite şi-a formelor fără fond? Cum să dai importanţă iobagilor, domnitorilor şi răzeşilor când tu nu poţi dormi de grija silicoanelor, scandalurilor şi-a senzaţionalului? Care e motivaţia de-a citi o carte când televizorul îţi oferă un întreg univers? De ce să-ţi iroseşti prezentul aflând despre trecut? De ce să te uiţi înapoi când tu eşti incapabil să priveşti înainte?

Viitorul este prezentul de mâine şi ziua de mâine nu sună deloc bine. Poate urmaşii urmaşilor acestor urmaşi ai urmaşilor lui Gelu, Glad şi Menumorut vor avea parte de cărţile de istorie pe care şi le doresc, pline de imagini, poze şi, de ce nu?, filmuleţe, dar asta nu va schimba cu nimic istoria, ci doar exprimarea ei.

Istoria pe care le-o oferim noi astăzi urmaşilor noştri nu e istoria pe care ne-am fi dorit s-o primim, indiferent că suntem sau nu interesaţi de ea, indiferent că vor fi sau nu preocupaţi de ea.

Cel mai şmecher mare

Personajul ne e cunoscut tuturor, omul doar fiecăruia.

Personajul trăieşte şi se manifestă pretutindeni, mai puţin oricând. Momentul în care cel mai şmecher mare devine mai şmecher puţin e acela în care intră pe teritoriul unui alt cel mai şmecher mare – atunci omul iese din pielea personajului şi se conservă aşa până ajunge în locul care l-a consacrat sau în alt loc unde nu există niciun şmecher mai decât el mare.

Cel mai şmecher mare e un ghinionist al sorţii, poate cel mare. Timpul n-a avut milă de el, părinţii n-au avut timp de el, el de el n-a avut habar şi a devenit copia fidelă a celor mai şmecheri mari ce i-au servit de model într-o lume lipsită de repere. Ghinionul omului cel mai şmecher mare e ghinionul lui, ghinionul personajului cel mai şmecher mare e al tuturor, şmecheri sau fraieri deoptrivă.

Omul e mereu altul, personajul mereu acelaşi.

Cel mai şmecher mare de pe scara în care locuiesc momentan e un uscat ras în cap. Am observat la cei mai şmecheri mari tendinţa de a-şi lăsa părul lung sau chelie. Locatarul conjunctural vecin cu mine (sau eu cu el) n-a avut suficientă răbdare să-i crească pleata şi pentru a deveni primul cel mai mare şmecher de la el din scară s-a ras pe ţeasta. În completare şi-a insuşit şi-o moacă încruntată şi-un mers care, dacă l-ar ajuta fizicul, ar putea fi considerat impunător.

Odată metarmofozat omul în personaj, cel mai şmecher mare de pe scară a găsit de cuviinţă să-şi revendice, de la sine putere, loc de parcare şi cea mai elocventă manifestare a acestui exemplar poate fi văzută atunci când îşi găseşte locul ocupat. Interesant este că nu s-a găsit nimeni să-l ia de urechi şi să-i aplice un bobârnac pe chelia lui insipidă, (deşi astfel de acţiuni ar putea conduce la o dramă şi ar fi încadrate la tentative de omor pentru că, după cum am mai spus, posibila victimă e uscată rău) iar asta îi permite lui să-şi exercite nestingherit funcţia supremă.

Alţi locatari cu funcţia de cel mai şmecher mare întâlniţi de mine aveau modalităţi similare de manifestare. Unii scoteau boxele pe geam, alţii îşi scoteau femeile, îşi aruncau gunoaiele, eventual femeile, ieşeau la plimbare în maieu prin cartier, băşeau senini în faţa scării, lipeau mucii de pereţi şi pavau trotuaru’ cu ambalaje de bomboane agricole. Câinele şi şmecherii cei mai şmecheri mari sau mici (deşi nu există şmecher care să se considere mic) au în comun un singur lucru: lasă urme de căcat şi miros de pişat pe oriunde trec.

Ca locatarii de mai sus sunt sute, mii şi ca ei nu e nimeni. Oriunde am fost (oraş sau sat) am întâlnit, invariabil, cel mai şmecher mare şi nu cred că voi găsi locul în care personajul să nu fi găsit omul pe care să-l corupă. Cel mai şmecher mare e statutul către care tind toţi cei ce nu pot determina un alt scop al vieţii lor. Cel mai şmecher mare nu are nevoie de şcoală, nu are nevoie de maniere sau de bun simţ, de legi şi nici de inteligenţă. Cel mai şmecher mare are nevoie doar de o doză mare de nesimţire pe care să o poată numi tupeu şi de o gură mare prin care să se facă auzit. Şi mai are nevoie de ceva: de toţi cei care nu se visează cei mai şmecheri mari, de fraierii care să-şi vadă de treabă lor, de speriaţii care să-i facă loc, de fricoşii care să-i dea voie sa fie cel mai şmecher mare.

Non-şmecherii sunt cei ce fac posibilă existenţa şmecherilor, iar şmecherii sunt cei ce fac imposibilă existenţa oricui. Din postura mea de non-şmecher regret faptul că le fac posibilă existenţa şi că, mai mult decât atât, trebuie să le-o şi suport.

Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să aprind cea mai lumânare mare pentru personajul cel mai şmecher mare şi să apuc să-i mănânc şi coliva.

Doamne-ajută!

Cel mai puţin bărbat dintre bărbaţi

Întâmplare face să mă fi născut cu cuc, dar la fel de bine se putea întâmpla să mă fi născut cu puţă.

În primii ani de existenţă credeam că toată lumea, fetiţe şi băieţei deopotrivă, posedă cuc. Diferenţiam fetele de băieţi după hăinuţe, după codiţele din păr şi după poziţia de făcut piş, în rest gândeam că sunt identici. Mai târziu, în primii ani de grădiniţă, am avut prima dezamăgire pe când Andreea, fiica unei bune prietene de-a mamei mele, a dormit la noi (respectiv cu mine), iar când s-a băgat în pijamale am constatat că nu avea cuc! Între a o întreba dacă şi l-a tăiat sau a o pârî la mama că şi-a lăsat cucu acasă, am ales varianta a doua. După ce am încasat două palme – una peste bot, alta peste ochi – şi am primit instructaju pentru situaţiile în care o fetiţă se schimbă de faţă cu mine, m-am întors în cameră.

Frământat de drama fetiţei de lângă mine de-a nu avea cuc şi mânat de o curiozitate crasă, am aşteptat să adoarmă şi am controlat-o prin palpare de cuc: n-avea! Deci şi-l tăiase şi o durea… altcumva nu-mi puteam explica de ce naiba a trebuit să urle în aşa hal încât să iau a doua bătaie în decurs de jumătate de oră. Nedumerit şi îndurerat am renunţat la a mă mai preocupa de lipsa cucului la fete şi mi-am văzut de viaţa mea cu cuc.

Trecând în ritmul meu prin toate stadiile devenirii din băieţel băiat şi din băiat bărbat, mi-am dat seama că Andreea nu era nici bolnavă, nici ciuntă şi, ca ea, nici celelalte fetiţe, fete şi femei. Constatarea asta m-a făcut fericit atât pe mine, cât şi pe cucul meu.

Ajuns la statutul de bărbat şi renunţând cu greu la cel de băiat, încerc să mă integrez cât mai bine în rândul sexului tare. Biologic vorbind mă încadrez la categoria „bărbaţi”, evoluţia mea naturală  conferindu-mi o serie de calităţi necesare integrării: mi-a crescut cucul, mi-a apărut barba, părul pe piept, mărarul pe picioare şi, fără voia mea, părul la cuc. Cu atâta păr nici n-aş  fi avut curaj să fiu femeie, mai ales că mă piş din picioare.

Mai sunt doar câteva zile şi, oricât de bărbat aş fi, mă voi simţi cel mai puţin bărbat dintre bărbaţi.

Peste câteva zile bărbaţii cei mai bărbaţi vor sărbători ziua lor – a celor cu cucu tare şi nervu nervos! Ziua bărbatului e avortonul răposatei naţionale în galben şi noua dimensiune a bărbăţiei de când prietenii au uitat de ce, iar sărbătorirea ei a devenit confirmare a masculinităţii şi a înzestrării cu cuc pentru cei mai mulţi coioşi. Femeia se certifică prin scurgeri de sânge, bărbaţii prin curgeri de bere! Femeia are ziua ei, bărbatul trebuie să aibă tot aşa! Femeile vor cadou de ziua lor, bărbaţii vor libertate! Ele spală cu lenor că aşa zice la televizor, ei sărbătoresc la comandă că aşa zice extensia de la telecomandă! Bărbaţii şi femeile trebuie să fie egali în drepturi şi în sărbători, dar dacă nu se poate pentru toţi, atunci măcar bărbaţii să fie. Deci sunt!

Pentru simplu motiv că m-am născut cu cuc şi nu cu puţă, nu mă pot simţi mai egal decât dacă m-aş fi născut cu puţă în loc de cuc. Din păcate sunt mulţi posesori de cuc cărora nu le-a crescut şi altceva în-afară de acesta şi pentru bere şi orgoliu ar fi în stare să sărbătorească şi ziua internaţională a nasturilor verzi cu trei găuri colineare.

La Mulţi Ani bărbaţilor de ziua voastră, La Mulţi Ani mai puţin bărbaţilor de zilele voastre!