Celor care pleacă

Mă înclin în faţa voastră pentru curajul pe care-l aveţi: pentru efortul de a renunţa la confortul cunoscutului în favoarea unui confort pe care încă nu l-aţi cunoscut; pentru demnitatea de a nu mai accepta bătaia de joc la care sunteţi supuşi aici, în ţara asta; pentru riscul pe care vi-l asumaţi  plecând şi pentru riscul de a vă fi curând dor de acasă. E firesc să vă doriţi despărţirea de o ţară în care prostia, micimea, ura şi oportunismul au confiscat bucuria de a trăi, în care tupeul nesimţit îi califică pe incompetenţi pentru funcţii care vă afectează viaţă, în care munca voastră cinstită e convertită în resursă preţioasă pentru un stat care e încă captiv în comunism, în care cele două sisteme vitale – educaţie şi sănătate – sunt profund nefuncţionale şi permanent ameninţate cu reforme care sunt abandonate la fiecare schimbare de ministru, în care doar pasiunea, înverşunarea şi inconştienţa unor profesori, medici, jurişti şi a altor specialişti mai ţin în viaţă instituţii şi sisteme pe care Statul nu vrea şi nu poate să le administreze altfel decât în interesul celor care au în acel moment pixul şi ştampila, în care se face un referendum cu scopul de a trece în ilegalitate drepturi elementare ale omului, în care sunteţi din ce în ce mai tentaţi să vă ţineţi testamentul în torpedou, în care contribuiţi la bugetul din care se încurajează prin plăţi garantate lenea, sfidarea, nepăsarea, în care vă e frică să (mai) faceţi copii, în care nu vă mai puteţi face planuri şi în care vi s-a scârbit de-atâtea cruci făcute în zadar, în care vi se promite că va fi bine în timp ce vi demonstrează că nu va fi. În care v-aţi pierdut încrederea, nervii, liniştea, speranţa. 
Sper să reuşiţi şi vă doresc să vă găsiţi locul în care să fiţi preţuiţi, respectaţi şi în care să puteţi fi buni fără ca cineva să profite şi să vă ia de fraieri. 

Eşecul acestei ţări de a vă păstra aici este însă şi al vostru. Ţara asta nu e aşa cum ne-o dorim pentru că n-am avut curajul de a ne implica, de a refuza şi de a condamna toate practicile şi metehnele unei societăţi speriată de perspectiva disciplinei, de cultura meritocraţiei şi de eradicarea corupţiei. Suntem cu toţii vicitme şi deopotrivă beneficiari ai corupţiei: am dat sau am luat şpagă şi atenţii, am apelat la relaţii, am sărit rândul, am fentat legile şi regulile, am „combinat” şi ne-am descurcat păcălind şi înşelând, am profitat de cei buni şi de cei slabi pentru binele nostru, am invocat normalitatea şi firescul de fiecare dată când le găseam legitime şi le-am negat şi condamnat de fiecare dată când nu ne erau favorabile sau pe plac, am acceptat abil compromisul de a nu fi integri şi de a ne purta fesul după cum ne-a fost interesul imediat. Locuim într-o ţară care seamănă într-atât de mult cu noi încât atunci când nu ne mai place de noi plecăm. Acesta este eşecul nostru, al tuturor şi niciun succes dobândit altundeva nu ne va absolvi de vină. Singurul mod în care putem transforma eşecul nostru în succesul nostru este să ne reparăm aici greşelile făcute aici. Să devenim responsabili. Să nu mai acceptăm nimic din ce ne face viaţa de nesuportat. Să facem scandal, să facem plângeri, greve, mitinguri, reclamaţii, planuri, proiecte, lobby, cruci, presiuni, orice e necesar pentru a schimba „sistemul” pe care până acum l-am tolerat complici. Să devenim campioni la civism şi repetenţi la jemenficheism. 

E dreptul fiecăruia să plece şi obligaţia nimănui să rămână. Libertatea implică şi dreptul de a abandona locul în care ne consumăm eşecurile când nu-i mai putem suporta consecinţele. 

Nu vă consider laşi, ba dimpotrivă. Mi-e ciudă că nu pot fi ca voi şi mi-e ciudă că nu puteţi fi ca mine; mi-e ciudă că nu putem fi Noi împotriva lor, ci doar ei împotriva Noastră. Ar fi putut să ne fie bine împreună dacă nu ne-ar fi fost ruşine să acceptăm că ni-i rău. Am fi putut impune binele dacă „mai binele” nu ar fi fost duşmanul binelui. Mai binele vostru, cu fiecare dintre voi care pleacă devine mai răul nostru, al celor care fie nu putem, fie nu vrem să plecăm. Aş vrea să mă puteţi învăţa asta, să-mi spuneţi cum să-mi accept eşecul, cum să-mi părăsesc casa, părinţii, prietenii, cum să regret că am încercat prea mult, cum să nu îmi fie ciudă pe mine că am încercat prea puţin. 

Vă admir pentru că vă asumaţi riscuri pentru a vă oferi o viaţă mai bună şi un viitor mai bun copiilor voştri. Vă invidiez pentru că ieşiţi din luptă înainte de a o pierde definitiv şi mi-e ciudă că încă mai cred că poate fi câştigată. 

Sper să vă fie mai bine acolo şi sper să ne fie bine aici. 

Anunțuri

Unde preludiu nu e, nimic nu e!

Am ajuns la cel de-al douăzecelea loc de muncă după trei interviuri. Ba nu trei, patru şi niciunul dintre ele nu a durat mai puţin de o oră jumătate. Da, vreo şase ore pentru ca ei şi pentru ca eu să hotărâm dacă ne asumăm sau nu o colaborare. Dacă vi se pare mult, întrebaţi-vă cât timp aţi alocat planificării ultimului concediu de şapte, zece zile.

Douăzeci de joburi implică minimum douăzeci de interviuri. În cazul meu au fost măcar vreo şaizeci. Fac o cruce mare, săru` mâna părinte, urmează să păcătuiesc!

În funcţie de anvergura angajatorului, interviurile cad în sarcina celor desemnaţi sau a celor obligaţi să le susţină. În funcţie de cât de mult valorează postul pentru care recrutrează şi cât de mult valorizează ei importanţa omului care urmează să-l ocupe, interviurile pot fi de la toată jena până la toată stima.

 

Cele de toată stima nu-s nici măcar douăzeci la număr, deci am fost suficient de idiot uneori încât să accept şi colaborări care se dovedeau din start a fi păguboase. Vorba aia, numai cine nu vrea să munceşte, nu greşeşte!

Cele de toată jena au fost multe şi felurite, dar câteva mi-au rămas în minte. Citește în continuare

Îndrumar de necucerit femei

Până să desluşesc eu calea de a cuceri femei (termen cu sens generic pentru toate categoriile de vârstă ale părţii feminine) am înregistrat o sumă de eşecuri perfect egală cu suma încercărilor. Am insistat şi am persistat mai ceva ca un odorizant de veceu de cea mai bună calitate, dar niciuna dintre tehnicile folosite nu a dat roade.

Cavalerismul (pe care nu ştiu de unde dracu l-oi fi luat) m-a sabotat negreşit.  În prostia mea credeam că fără el nu se poate, în sinea mea aflam de fiecare dată că doar fără el se poate.

Cariera de necuceritor mi-am început-o la Citește în continuare

Fost-ai, vulvă, cât ai fost…

Tot ce aţi ştiut până acum despre vulvă rămâne neschimbat, doar că trebuieşte completat.

Dintre toate utilizările vulvei, cea mai expusă perimării este chiar cea principală pe care, din motive ce ţin de culoare epidermei ursuleţului koala, nu o vom discuta aici. Nu aş vrea să concurez duzinele de materiale „educative” pe tema apariţiei, fizionomiei şi utilizării vulvei, ci ţin să evidenţiez o întrebuinţare neomodernistă a ceea ce este poarta de ieşire în lume a tuturor celor ce nu s-au născut prin cezariană.
Aşadar, astăzi vorbim ( N.B.: foaaarte urât!!!) despre
Citește în continuare