Să fie Rai!

Iadul nu există.

Există ură, există dispreț, există tirani și călăi, invidie și răzbunare, povară și chin. Pentru ce bun Iadul când avem toate astea aici, pe pământ?

Iadul e aici. Cimitirul e aici. Voi sunteți aici. Voi și noi.

Nu cimitirul de morți mă îngrozește, ci cimitirul de vii. De vii responsabili, de vii maturi, de vii abili, de vii hotărâți, de vii cu frica de Iadul de dincolo. De Iadul născut din propriile lor frici, din propriile lor neputințe și din propriile lor păcate; iadul de-a cărui frică construiesc un Iad aici, în cimitirul copiilor care au fost odată și pe care, de frica Iadului i-au ucis.Copii eterni

 

Copiii se duc în Rai. Întotdeauna. Pentru totdeauna.

Porțile Raiului au fost deschise de un copil și nu vor putea fi închise decât atunci când ultimul copil va muri.

În Rai nu e loc pentru adulți. Adulții, acești purtători de trupuri ale foștilor copii, acești tirani creatori de Iad pentru copiii care se încăpățânează să rămână copii până când uciși, epuizați, scârbiți sau rămași fără timp își vor urma drumul către Raiul care li se cuvine. Într-un Iad care îți poruncește să fii mai productiv, dar nu mai bun, mai supus, dar nu mai altruist, mai dârz, dar nu mai liber, mai credincios, dar nu mai curios, mai satisfăcut, dar nu mai fericit, mai știutor, dar nu mai înțelegător, mai cum ar trebui, mai cum e normal, mai cum e scris, dar nu mai cum e natural se zbat copiii să poată rămâne copii. Copiii, aceste urme de Rai într-un Iad pe care nu vor şi nu pot să-l abandoneze înainte de a fi condamnaţi, ucişi, epuizaţi.

Copiii nu au nevoie de un Iad de care să se teamă, copiii au un Rai de construit. Raiul nu e aici şi nici nu va putea fi până când nu vom înceta să îi mai ucidem, să ne mai ucidem. Raiul e acolo unde copiii sunt lăsaţi să nu urască, să nu dispreţuiască, să nu le fie frică, să nu devină adulţi.

Iadul nu există. Adulţii nu se duc nicăieri. Adulţii dispar.

Raiul există. Există aici pentru fiecare copil şi dincolo pentru toţi copiii.

Ne vedem dincolo, eu mai stau puţin pe aici.

 

Prin Iadul adulţilor vii,

Prin lumea lor moartă şi tristă

Mai există, mai există copii

Mai există şi Rai, mai există.

Anunțuri

10 pretexte pentru care sa urasti nuntile

Băi, care n-ai citit încă „decalogul” pentru care cineva urăşte nunţile din România, pune mâna şi citeşte aici: http://www.cooltivator.ro/de-stiut/t/10-motive-pentru-care-urasc-nuntile, după care vino să-ţi explic cam cum stă treaba.

În general nu prea mă irită aberaţiile fătate prin te miri ce locuri din online pen’ că Na!, de aia-i democraţie, să zică fiecare ce-o vrea. Da’ dejecţia de mai sus chiar m-a’nervat. Rău!

Cică „nunta e un fel de poruncă scrisă cu roşu într-o biblie imaginară, inventată de un comunist misogin. ” Tu-ţi dai seamă?! Bine că l-au omorât pe Ceauşescu, altfel nu ştiu unde se ajungea cu nunţile astea comuniste, nţ, nţ, nţ! Ca să nu mai spun că misoginismul a fost la extrem şi, ca să le facă-n ciudă femeilor, bărbaţii s-au însurat taman cu ele. Sîc-sîc!

Cică „Staţi flex, nunta mea se va ţine în câmp cu muzică indie, lumea va mânca burgeri, va bea pe rupte şi se va petrece-n blugi. Încă ceva, la nunta mea eu nu voi fi prezentă„. Relaxaţi-vă dom’le, fata face nuntă, ce-atâta panică? Şi nuntă d’aia mijto, nu așea, orişicum: pâine cu mezel şi beţivăneală maximă, în blugi la iarbă verde… ce mai vrei altceva?! Încă ceva, ea n-o să fie de faţă pentru că mai are o nuntă-n seara aia. Şi chiar dacă nu ar fi avut, unde s-o mai văzut nuntă fără mire?!

Cică darul tre’ să se dea „ca la americani, vii cu oala şi polonicul, nu cu sutele de euro în plic„. Bă dă-mă dracu’, cum vine asta? Citește în continuare

Mica Ch_I_nă

” Unu’ din cinci locuitori ai pământului e ţăran chinez” – tovarăşu’ Ion Iliescu (pe care, cu respect şi-n faţa unicului adevăr pe care l-a grăit vreodată, îl chiş în freză).

Dragonu Roşu e raiul chinezilor căzuţi de pe hartă, a speculanţilor căzuţi din pat şi-a kitschului căzut din cer. De toate astea profită angrosiştii din toată ţara care vin cu punga de bani şi se întorc cu sacii de boarfe, bişniţarii care vin cu mâna goală şi pleacă cu ce pică şi mulţi precupeţi din cele zări care Citește în continuare

Trocuţa cu ler

Până mai ieri, România avea o sumedenie de probleme, una mai grea, mai gravă şi mai de nerezolvat decât alta. Azi nu mai are decât una. (Dacă v-aţi gândit la alegeri, n-am ce vă face… aşa e când eşti slugă: te doare capul de cine-ţi va fi stăpân!).

Marea, dificila şi omniprezenta problemă a românilor este (cel puţin până li s-or ofili brazii şi molizii în sufragerii) Fuego.

Nu există semidoct care să fi deprins „arta” scrierii şi să nu-şi fi găsit de treabă pe tema dată. Nu po’ să-ntorci capu-n on-line fără să nu dai de glumiţe cu, despre şi pentru Fuego. Nu subiectul lor mă deranjează (mă interesează soarta lui Fuego tot atât de mult pe cât îl interesează pe lazlo tocheş „ighen” înjurăturile mele grele la adresa lui), ci calitatea second-hand a acestor glumiţe Citește în continuare

Top de toată jena

Din lipsă de spaţiu publicistic topul de faţă se va rezuma la primele 3 poziţii. Restul competitorilor s-au prezentat, fără excepţie, într-un mod cât se poate de onorabil şi lucrează intens pentru a atinge una dintre poziţiile fruntaşe.

Aşadar, top 3 companii de toată jena:

3. Enel – deşi peste 2000 de electricieni „muncesc zi şi noapte pentru tine” (cine o fi acel „tine” e încă un mister), nu trece o săptămână fără să Citește în continuare

Fuck you ya yo

Ai vecini care aruncă gunoiul pe geam, colegi care îl aruncă pe oriunde sau cunoscuţi pentru care coşul de gunoi e decor stradal? Dacă da, nu ai cum să nu-mi ierţi limbajul.

Eşti chiar tu unul dintre ei? Ei, atunci să ştii că scriu aceste rânduri cu gândul la tine.

_______________________________________________________________________________________________________

Băi căcaţilor care sunteţi căcaţi, când mai duceţi gunoiul la ghenă – adica atunci când nu-l aruncaţi direct pe fereastră – băgaţi, de probă, capul în ghenă şi comparaţi ceea ce aruncaţi cu capul vostru: dacă e mai mare, băgaţi-vi-l în cur, dar nu mai înfundaţi ghena!

Băi jegoşilor, după ce vă umpleţi maţele puturoase, nu mai aruncaţi ambalajele pe jos! E suficient că umblaţi voi, gunoaie ambulante, pe stradă!

Băi meltenilor, când mai plecaţi de acasă, nu mai lăsaţi sacii cu gunoi acolo unde consideraţi voi că ar trebui să existe tomberoane! Mai bine lăsaţi-i pe hol ca să dea impresia că e cineva din familie acasă!

Băi, voi toţi ăştia laolaltă, mi-o scârbă de voi şi de mizeria voastră încât, prin comparaţie, mircea badea mai că mi se pare a fi om.

Şi ca să fie cât se poate clar, trag concluzia pe limba voastră:

Fuck you ya yo!

Mărinimia susţine cerşetoria!

Pe mine, ai mei, m-au învăţat să fiu milostiv. Încă de mic am fost obişnuit să împart pacheţelul, sucul, mărul, cariocile, foile de desen, jucăriile. Pe lângă toate astea am mai împărţit, tot dintr-un fel de milostivenie, şi nişte bătăi sănătoase unor ciaurei de prin cartier. V-am mai spus că am copilărit preponderent la ţară, iar în satul bunicilor mei lipsa de respect se răsplătea doar cu bătaie. Ciaureii de la „F”uri (aşa se numea blocurile care-i găzduiau) nu prea aveau noţiuni de genu’ şi nici nu pricepeau că „mama mea”, pentru ei, nu se  numeşte „mă-ta”, aşă că, întors la oraş, îi pocneam zilnic. La început îi stâlceam doar pentru „mă-ta”, ulterior şi pentru că aruncau cu pocnitori sau bubuiau şpreiuri la noi la bloc, şi pentru că le ciordeau altor copii surprizele de la turbo, şi pentru că ne ştergeau şotronu’, plus alte motive sau pretexte.

Nu aş fi făcut această introducere dacă nu aş fi bănuit că, în final, mă veţi considera lipsit de milă sau compasiune.

Educaţia de-acasă n-am uitat-o şi mă regăsesc frecvent în postura de-a-mi suprima raţiunea în faţa milostiveniei. Nu m-aş numi în mod necesar filantrop, dar, având o fire slabă, mi-e greu să rămân impasibil la suferinţa altora. Oricât de greu mi-ar fi şi oricât de greu ar cântări milostivenia cultivată în casă, m-am hotărât să nu mai dau bani (mai ales bani!) cerşetorilor.

Cerşetoria este un act încadrat la infracţiune de o lege de prin ’24, iar problema cerşetorilor nu este nicidecum a cetăţeanului, ci exclusiv a statului. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie!  Statul se spală în stilu-i caracteristic pe mâini, iar cetăţenii îi susţin ignoranţa prin milostivenie şi, uite-aşa, cerşetoria a devenit un stil de viaţă nu doar pentru cei amărâţi, ci şi pentru cei care profită de ignoranţa şi generozitatea noastră.

Cerşetorii lăsaţi de izbelişte de către autorităţi au devenit tot mai puţin vizibili din cauza impostorilor care-i alungă din zonele cu „vad”. Rar mai găseşti câte un amărât care să se bucure de o merdenea, de un măr, de o haină mai bună…. Impostorrii nu apreciază altfel de „atenţii” şi, pentrui a te scuti de gesturi inutile, îţi cer direct bani. Motivele sunt diverse: să-şi ia ceva de mâncare, să cumpere la cei 7, 10, 28 frăţiori o pâine, să-şi plătească lumina că altfel îi dă afară din casă, să-i strângă pentru un poster cu vedetele protv (tata jian, liviu variciu, obezii din clejani etc.). Orice altceva în-afară de bani îi jigneşte şi îi scârbeşte pentru că, acolo de unde vin ei, se găsesc de toate (chiar şi bani, mai ales bani!!!): Mulţi mă vor contrazice şi vor găsi exemple de puradei care trăiesc într-o cutie de carton, deci sunt demni de mila şi ajutorul nostru, iar eu, pentru că-i detest, nu sunt altceva decât un segregaţionist (nimic mai adevărat!) penibil.  Buni-creştini ai zilelor noastre, permiteţi-mi să vă arăt cum se traduce ajutorul vostru (pun imagini, descrierea ar fi săracă):

Exemplele pot continua, dar n-aş vrea să-mi încarc pagina cu astfel de conţinut nociv şi nici să vă dezamăgesc profund. Ştiu că în imaginaţia voastră credeţi că ronii se duc pe alimente şi haine de la second-hand, că aţi făcut o faptă bună, că din puţinul vostru aţi ajutat pe unul care are infinit mai puţin, că sunteţi buni-creştini şi că asta vă va ajuta să primiţi un loc cu lumină şi verdeaţă după…. Mai ştiu şi că, dacă alte voci cu mult mai puternice decât a mea nu v-au convins, eu nici atât nu voi fi în stare, dar încerc!

Încerc, totodată, să-mi reprim ideile preconcepute despre „cerşetorii” zilelor noastre, dar e suficient să ies din casă şi-mi dau seama că mila noastră e doar sursa unei noi forme de furt: cerşitul. Cineva ne ia din buzunar nişte bani care nu-i aparţin, pentru care nu a muncit şi pe care, contribuabili fiind, i-am mai plătit o dată via bugetul statului. Asta e prea de tot: adica şi bun-contribuabil şi bun-samaritean, nu prea merge..sună a fraiereală pe faţă!

Data viitoare când veţi merge la spital şi vă veţi plăti analizele, gândiţi-vă că cei căroRRa le-aţi dat fie şi un ron, sunt asistaţi social! Pe banii voştri!!!

Aşă că, dacă mai poftiţi şi vă mai dă mâna să fiţi mărinimoşi, asumaţi-vă şi calitatea de complici ai acestor infractori numiţi, înduioşător, cerşetori!

Flashcăiţilor!

În funcţie de cum pun problema mă pot considera şofer, conducător auto, participant la trafic şi, chiar dacă n-am mai profesat din copilăria mea rurală, căruţaş. Oricum aş pune problema şi oricum m-aş numi, există o manifestare a turmelor din trafic pe care n-o MAI suport ( subliniez MAI-ul deoarece, spre ruşinea mea, am practicat-o şi-am exploatat-o câţiva ani, motiv pentru care-mi şut un fut în rect de unu’ singur aici şi acum).

Aşadar, să analizăm manifestarea numită flash.

Flash: bliţ, făcutu’ din faruri, făcutu’ cu ochiu’ maşinii, „ho cu tata că se filmează!”.

Căruţaş fiind cândva şi circulând pe drumuri non-publice, dădeam „blană” de ieşea colbu-n urmă la (cum spuneam pe-atunci) „greuceanu” şi nu am avut restricţii de viteză până n-am venit acasă cu bidiviii leşinaţi şi coşul căruţei puzzle, performanţă răsplătită cu vârf şi-ndesat de bunică-miu şi-o vargă.

După aia m-am potolit.

Proaspăt şofer fiind altcândva şi beneficiind de asfalt, beton, macadam, am uitat că mă potolisem şi-am dat în „guşă” la un motor de 1310 până m-am oprit într-o dacie seculară oprită doar din principiu la o trecere de pietoni într-un moment în care nimeni nu trecea strada. Ce-a urmat rămâne între mine şi tata.

După aia m-am mai potolit o dată.

Intrat în rândul şoferilor de drept (picior sub care se află pedala de acceleraţie) am colecţionat 2-3 premii via poliţia rutieră pentru câţiva kilometri în plus pe oră. Pe-atunci nu acceptam că vinovatu’ eram eu, ci bulangiii din sens invers care nu s-au obosit să dea şi ei un flash, da’, vinovat-nevinovat, amenda tot în contu’ meu intra.

Şi iar m-am potolit.

Starea mea de potoleală mi-a oferit răgazul de-a-mi evalua gradul instinctului de autoconservare şi, fie din pricina lacunelor mele în materie de matematică, fie din pricina absenţei elementului ce făcea obiectul evaluării, mi-a dat un rezultat similar cu cel de la înmulţirea cu zero.

Atunci m-am cam agitat şi-am tras concluzia c-a venit momentul să mă potolesc.

Momentul n-a venit chiar atunci, da’ nici mult n-a mai durat. Dacă instinctul de autoconservare nu m-a convins, instinctul protector pentru cei dragi mie a făcut-o.

Nu-mi mai permit să fiu imbecil.

Alţii îşi permit. Sau, fie că-şi permit, fie că nu, asta e menirea şi condiţia lor maximă printre noi: să fie imbecili!

Imbecilii nativi ai şoselelor noastre se disting prin două trăsături: dau flaşuri şi deţin staţii. Deşi ei se împart în mai multe categorii, sunt cu toţii o apă şi-un pământ.

Flashul e manifestarea prin care aceşti nihilişti (care nici măcar nu ştiu că sunt astfel) îşi manifestă altruismul şi-şi trădează caracterul becisnic, făcând din asta o realizare şi o cale de integrare fără echivoc în rândul răzvrătiţilor şi-a desosebiţilor cetăţeni ai României.

Bliţul e biletul de liberă trecere (în maximă viteză) a imbecililor prin zonele prin care, în spiritul legii şi-al simţului civic, trecerea se face într-un ritm potolit – dar asta fac numai fraierii sau căruţaşii. Bliţul utilizat corespunzător a făcut ca mii de imbecili să provoace nişte mii de accidente şi nişte alte mii de morţi, răniţi, orfani, văduve, îndureraţi – sau poate v-aţi imaginat că bliţarii sunt nişte virtuoşi ai covrigului? Pardon, vă-nşelaţi!

Făcutu’ din faruri între imbecili se traduce prin „las-o moale că-ţi iei amendă, stau cârnaţii la pândă, altcumva oricum ne doare-n piston de limitarea lor” şi  e similar, pentru cei cu un coeficient de inteligenţă negativ, cu telefonul pe care-l dau nevestei înainte de a ajunge acasă pentru a-l da aia afară din casă pe ăl’lalt, cu banii de buzunar daţi copilului pentru prăjituri ca acesta să-şi poată lua etnobotanice şi cu, iertat îmi fie limbajul, laba făcută şefului în ritmul potrivit pentru a-l scuti pe-acesta de riscuri neprăvăzute.

Ca un fost flashcăit ce mă aflu poate ar trebui să fiu mai înţelegător şi mai puţin inverşunat în ce priveşte această cauză. Din fericire, NU pot!

Flashcăiţilor, data viitoare când vă vine să bliţuiţi gândiţi-vă (sau rugaţi pe cineva care are cu ce să o facă în locul vostru) că imbecilul pe care-l scăpaţi de-o amendă e cel care, mai devreme sau mai târziu, vă va tăia calea cu nesimţire, va ocupa banda destinată virajului la dreapta pentru a fi primul care merge înainte, va parca pe trecerea de pietoni, vă va ocupa locul de parcare, va bloca o bandă staţionând pe avarii şi va găsi mereu resurse şi noi modalităţi de a fi „cel mai” cineva în trafic! Dar pe voi nu vă deranjează nimic din toate astea, nu-i aşa? Aşă mă gândeam şi eu…

Flashcăiţilor, data viitoare când îmi daţi bliţuri (deşi viteza mea nu le necesită) să ştiţi că vă înjur cu voce tare, cu viteză regulamentară şi cu mult mai mult aplomb decât o făceam atunci când nu mă bliţuiaţi.

Data viitoare când veţi primi bliţuri prin localităţi gândiţi-vă că s-ar putea să vi le dau eu la derută (adica ciuciu radar), ăsta fiind singurul mod în care vă pot transmite mesajul meu: flashcăiţilor, potoliţi-vă!

Altă pălărie, aceeaşi Românie!

Din pricina unei constipaţii intelectuale (în forma sa gravă) n-am fost în stare să scriu nimic interesant în ultimul timp… Mi-am umplut lista cu nişte ciorne şi neuronii cu nişte nervi, în rest nimic!

Un amic de-al meu şi-a însuşit rolul de laxativ şi-a reuşit să-mi scoată mascota în afara zonei de inspiraţie, deci textul ăsta nu va mai rămâne ciornă!

M-am hotărât, odată intrat în deplinătatea facultăţilor mintale, să diversific modalităţile de exprimare şi exemplificare existente pe acest blog. Deşi am fost puţin dezamăgit tragând o astfel de concluzie, n-am putut ignora faptul că cititorii/vizitatorii întâmplători ai acestui blog caută mai degrabă fapte şi dovezi, nu descrieri şi păreri, deci voi acţiona în consecinţă. Cu toate că această acţiune poate fi interpretată ca una care să sporească numărul vizitatorilor, Vai România! rămâne fidel scopurilor sale (iar cel menţionat nu e unul dintre ele – poate fi, cel mult, doar o urmare) şi nu-şi propune altceva decât o schimbare a modului de comunicare şi de păstrare a atitudinii de până acum.

Deoarece sursa principală a subiectelor de pe acest blog o constituie neajunsurile societăţii române, Vai România! nu poate fi nici pe placul, nici pe înţelesul tuturor.  Pentru acei cititori/vizitatori cărora le place ce găsesc aici şi, mai ales!, înţeleg scopul şi atitudinea unui asemenea spaţiu de exprimare, am creat şi o pagină pe facebook: https://www.facebook.com/VaiR0mania care are scopul de a reuni „donatori” de dovezi ale decadenţei societăţii în care trăim şi de a le satiriza sau persifla cu toată seriozitatea.

Acestea fiind scrise şi (dacă aţi ajuns până aici) citite, Vai România! îşi reia activitatea ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat şi nu ca şi când s-ar fi-ntâmplat ceva ce nu trebuia să se întâmple.

Cu toată pălăria,

Vai România!

Ş-o-ferim cu mic, cu mare

Conştientizând printr-a doi’şpea cât de greu mi-a fost să trec de-a opta şi aflând că m-aş fi putut opri încă de-atunci pentru a da de carnet, m-am cam ofticat. Din oftica mea şi din banii lu’ mama şi-a’ lu’ tata m-am apucat de şcoala de şoferie, şcoală pe care, spre oftica altora, am absolvit-o fix atunci când toată lumea credea că voi rămâne repetent.

Şofer fiind m-am orientat cumva şi-am devenit, după nici un an vechime, taximetrist pentru următorii cinci. N-aş vrea să mă umflu-n pene (deşi să tot fi făcut vreo douăzeci la viaţa mea), da’ manipulatu’ la covrig şi mestecatu-n mămăligă le-am cam învăţat la nivel de olimpiadă, motiv pentru care pot spune precum baba din „povestea poveştilor – sau a cui ştim noi” că ” pi un’i dracu’ culegi surceli, ieu am tăiet lemni” (bineînţeles, cu comparaţia şi cucofonia de rigoare). Cinci ani de şoferie şi de evaziune fiscală plus încă alţi cinci de şoferie şi-atât mă recomanda pentru Citește în continuare