Dați-o dracului de frică, fiți curajoși!

Sa va fie frica - Vai RomaniaDați-l dracului de curaj, fie-vă frică!

Suntem în fața unei decizii care ne poate compromite pentru 5 ani sau pentru totdeauna. Suntem în fața unei alegeri care ne poate trezi curajul în aceeași măsură în care ne poate trezi frica. Suntem în situația în care putem alege cu frică un rău cu care putem lupta, sau plini de curaj un rău cu care nu putem lupta.

E timpul să ne fie frică!

Dacă astăzi avem dreptul de a alege e pentru că acum 25 de ani ne-a fost frică. Teribil de frică. Și-atunci am ales să luptăm împotriva răului, împotriva regimului, împotriva lui Ceaușescu așteptând să ne fie mai bine. Răul a fost răpus, binele nu i-a luat locul, victoria nu a fost deplină.

Dacă astăzi avem dreptul de a protesta e pentru că ne-a fost frică de rămășițele răului pozând în rol de bine. Și-atunci am ales să luptăm împotriva răului, împotriva sistemului, împotriva lui Iliescu așteptând să ne fie mai bine. Mai bine nu ne-a fost, minerii au fost, victoria a fost a sistemului.

Dacă astăzi avem dreptul de a-l vota pe Ponta e pentru că ne-a fost frică de Năstase și de Geoană. Și mai ales de răul din spatele lor. Și-atunci am ales să luptăm împotriva răului, împotriva și mai răului, împotriva rămășițelor răului de care ne-a fost teribil de frică așteptând să ne fie mai puțin rău. Mai puțin rău ne-a fost, binele ne-a fost tot rău, victoria a rămas știrbă.

Dacă astăzi avem dreptul de nu-l vota pe Ponta e pentru că în continuare ne e frică. Ne e frică de același rău, de același rău din spatele răului, de și mai rău. Și-acum ne găsim în fața aceleeași situații: să luptăm cu mai puțin răul împotriva și mai răului. Poate fi dureros, este dureros!, dar ar fi și mai dureros dacă am găsi acum curajul de a accepta cel mai răul ca bine.

Dacă astăzi avem dreptul de a alege doar între rău și și mai rău e pentru că ne-a fost frică și pentru că ne este frică. Ne e frică de noua securitate, de vechile mineriade, de noii candidați, de vechii susținători ai noilor candidați, de ei înșiși, de noi înșine.

Dacă de mâine vrem să fim curajoși, trebuie să ne mai fie încă o dată frică. Teribil de frică. Trebuie să ne fie frică de și mai rău și să alegem mai puțin răul, să consumăm cu ură toată frica din noi și să facem loc curajului.

Dacă astăzi alegem ca de mâine să fim curajoși, trebuie să avem curajul ca astăzi să fim pentru ultima oară fricoși. De mâine trebuie să fim curajoși, de mâine trebuie ca frica să fie a lor: a mai puțin răului, a și mai răului, a răului de care ne-a fost mai puțin frică, și mai frică, frică și-atât. De mâine nu mai avem voie să ne fie frică, de mâine avem obligația de fi curajoși.

Dacă de mâine nu vom fi curajoși, degeaba ne-a fost frică 25 de ani. Dacă de mâine nu vom spune răspicat că nu mai tolerăm răul, atunci răului n-o să-i fie frică de noi. Dacă de mâine nu începem să condamnăm răul pe care l-am ales, ne va fi și mai rău. Poate mai puțin rău decât cu răul pe care l-am refuzat, dar sigur mai rău.

Să nu ne amăgim: răul mai puțin rău nu e sinonim cu binele. Dar cu răul mai puțin rău putem lupta și-l putem învinge, îl putem anihila, îl putem strivi între noi și răul și mai rău și-i putem cere să ne fie bine. Putem face asta de mâine, trebuie să facem asta de mâine.

Dacă până azi am avut dreptul de a ne fi mai bine, de mâine avem obligația de a nu mai accepta să ne fie rău.

De mâine avem dreptul să fim curajoși și obligația de a fi curajoși de mâine înainte.

Azi trebuie să ne fie frică. Teribil de frică.

Azi trebuie să ne câștigăm dreptul și autoritatea de a avea curaj.

Dați-o dracului de frică, fiți curajoși! De mâine.

 

 

Cum mă repară Universul

Prima încercare a Universului de a mă repara a fost sortită eșecului deoarece am frecventat la fără frecvență. Așadar, mă aflu în fața celei de-a doua încercări a Universului de a mă repara.

Universul, având și alte treburi de reparat, m-a repartizat, via programare telefonică, unui discipol de-al său. Adica unui medic. Primul (im)pas e programarea telefonică, dar cu ceva răbdare îl treci. Ce-i drept, te`nervezi puţin când ţi se zice răspicat că do’n doctor vine puţin mai târziu şi pleacă puţin mai devreme, dar îţi trece… într-o zi, două. Al doilea impas e pe holul clinicii care e păzită, cu tot cu hol, de un sfrijit între două vârste (a treia şi a patra) care se pişă pe toate programările telefonice. Cum eu aveam programare la ora 10, am ajuns la 9:50; cum o doamnă între două vârste (a patra şi a cincea) avea programare de la 10:30, a ajuns, probabil, pe la 8; cum a ieşit pacientul de la 9:30, am dat să intru.

„Alooo, domnu’! Unde intraţi?!” Citește în continuare

Cudităti

Deşi am fost lansat la apă într-o zodie de baltă marea nu prea mă gâdilă prin zona aortei. Asta nu mă opreşte să mă duc, mai mult nevoit decât voit, în fiecare an, pe litoral. Până acum nu am trădat nisipul strămoşesc aşă că nu vă pot reproduce decât istorii neaoşe.

Prima istorise pe anul ăsta nu ar fi fost posibilă fără mijlocirea statului care şi-a făcut pomană cu o zi liberă de rusalii, zi în care, în loc să se roage şi să ţină post negru, românii s-au destrăbălat şi s-au îndopat cudităti. N-am făcut excepție, așă că rusaliile m-au prins la Jupiter.

Hotelul la care am stat cazați are o denumire de mănăstire şi rimează cu „izmana”. Aventura a început când am făcut rezervarea: Citește în continuare

Ră-şcoală-te, române!

Primul meu gând după prima zi de şcoală a fost să fie şi ultima. Şi aproape că mi-a ieşit.

Timp de 12 ani am făcut act de prezenţă şi cam atât. Am fost când premiant, când corigent; când prezent, când absent; când boboc, când absolvent; am fost o gâscă uscată intrată în apă şi ieşită le fel de uscată pe mal.

După 12 ani încheiaţi triumfal cu un examen inutil au urmat alţi 6 la studii superioare. Superioare pe naiba!

Până să intru în contact cu mediul academic nu credeam că pot exista profesori semianalfabeţi. Din păcate există! Da, există profesori pentru care Citește în continuare

Să facem poşta poştă!

Nu vă imaginaţi că viaţa voastră e prea frumoasă. Orice aţi face şi oricât aţi încerca să atingeţi absolutul în viaţa voastră va exista întotdeauna Poşta Română – sau cel puţin aşa vă e hărăzit conform sloganului pe care Ea, Preaminunata Poştă, îl revendică:   ” Poşta Româna – parte din viaţa ta”.

De când poşta s-a simţit omnipotentă şi a de toate ştiutoare poţi să faci de toate la ghişeu: să plăteşti rata, să cântăreşti raţa, să cumperi cutii goale, să achiţi facturile, să încarci cartela, să vorbeşti minutele de pe cartelă, să ridici alocaţia, să o cheltuieşti pe pixuri, pe reviste, pe gumă de şters şi pe gumă. Varietatea serviciilor oferite a reînviat cozile de altă dată şi-a născut Citește în continuare

Plajă-avem şi noi sub soare

Deşi n-am reuşit să dezvolt vreo simpatie pentru mare, în fiecare an semnez condica de prezenţă.

Jupiterul l-am abandonat demult şi, după câteva experienţe dezamăgitoare în Costineşti şi Mamaia, m-am retras moşnegeşte în Eforie. Am alternat sudul cu nordul şi-ntr-un final am abandonat sudul fără prea mari regrete.

La Eforie Nord se presupune că ar trebui să fie mai linişte (şi nu doar din punct de vedere acustic) deoarece, nefiind o staţiune la modă, clasa socială care este la modă o ocoleşte. Presupunerea e, din păcate, inexactă.

Aceiaşi posesori de decapotabile mişună pe străzi cu viteza a doua şi difuzoarele la maxim, aceleaşi manele bubuie nestingherit, aceiaşi scuipători de seminţe populează plajele şi aceeaşi melteneală pluteşte pe apă şi în aer. Singura diferenţă faţă de alte „staţiuni” este aceea că, în Eforie, cantitatea e mai mică, da’ asta e totuna cu a călca într-un rahat sau în doi.

Şi cum n-ar fi fost suficientă componenta civilă, comercianţii au dat o mână de ajutor.

De cum intri pe plajă dai de un panou care reglementează conduita pe plajă şi care, evidenţiat cât se poate de bine, anunţă că se interzice cu desăvârşire accesul comercianţilor ambulanţi pe plajă. La cât porumb se vinde pe plaja aia într-o zi s-ar asigura necesarul de hrană în Somalia pe două semestre, dacă nu chiar pe un an. Pe lângă porumb, cirulă şi se vând în mod ambulant următoarele: nămol, ceasuri, gogoşi, pietre de baie, parfumuri, scoici, mărgele, tatuaje, tabloide şi alte amintiri de la mare. Singurul lucru care nu circulă în niciun fel este organul de control care ar trebui să se îngrijească de respectarea celor scrise pe panou, dar, pe-aşa o căldură, e şi explicabil.

Tot în sfera comercială intră şi furnizorii de şezlonguri.

Ce e mică (a se citit îngustă) plaja din Eforie, da’ ştii ce mai rămâne din ea dacă excluzi zona de şezloange!?! O fâşie nu mai lată de câţiva metri unde n-ai ce căuta cu cearşaful – poate cel mult cu faţa de pernă sau, în lipsă de altceva, cu batista.  Ai de ales: ori dai 20 de lei pe zi pe şezlong, ori stai în picioare, ori stai numa-n apă. În traducere liberă asta înseamnă: gaură în buget, varice, încreţire inevitabilă a pielii.

Şi-am ajuns şi la apă.

După ce treci de bariera de pahare, coji de seminţe, de banane, ambalaje de seminţe, chiştoace, ciucalăi şi alte resturi, dai de o apă aproximativ curată în funcţie de cum defineşti termenul „curat”. Dacă-l defineşti similar cu dexu’, atunci dai de o apă curat murdară; dacă nu ştii ce-i ăla dex, atunci dai de o apă exact aşa cum ai lăsat-o.

În rest, e frumos la mare. Da’ nu la Marea Neagră!

 

 

Ţâţe cu sfârcuri concave

Există o legătură directă între mercurul din termometre şi vestimentaţia femeilor: când primul creşte, a doua scade – atât ca număr, cât şi ca arie.

Reacţia femeilor la caniculă e explicabilă şi produce un tablou stradal care afectează în mod direct şi negativ vânzările pleiboi, fhm, haslăr, infractoarea. Tabloul, privit în ansamblu, nu poate fi considerat nici deranjant, nici imoral şi aproape nimeni nu sesizează partea mai puţin goală a paharului. Poate n-aş fi remarcat-o nici eu dacă, lipsit fiind de posibilitatea de-a alege un alt câmp vizual, nu aş fi avut-o în faţa ochilor timp de un sfert de oră.

Deşi la vârsta mea fizicul încă îmi permite să Citește în continuare

Telefonul nu mai sună…

Încerc să scap de „calitatea” de abonat al oringi.

Ştiam din ziua-n care-am devenit client că n-am ales cel mai inteligent partener da’ se vede treaba că nici eu nu-s mai breaz din moment ce am solicitat, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, relaţia.

În doi ani am avut scandaluri cât n-au avut pipirigoană cu baubaumuţeanca-n toată veaţa  lor, aşă că m-am hotărât irevocabil să renunţ!

411 – 110 – melodie 7-8 minute (ceea ce, pentru oringi, e similar cu promptitudinea!) – info sâcâitor despre implicarea medicilor din colsenter în tratarea (?) altor apeluri – dialog:

– bună ziua, bine aţi venit la oringi!

– bună să fie, da’ aş cam vrea să plec!

– cu cine am plăcerea?

– cu  mine ( nume, date, amintiri din copilărie bla bla bla).

– am înţeles. Şi vreţi să renunţaţi la abonament?

– DA! Vă rog să nu mă întrebaţi de ce!

– staţi liniştit, nu vă întreb! Am înregistrat cererea dumneavoastră pentru a fi analizată şi veţi fi sunat, în termen de MAXIM 15 zile, de către noi.

– e ceva neclar în cererea mea sau de ce tre’ s-o analizaţi?

– aşa este procedura.

– bine, aştept să mă sunaţi.

– cu alte informaţii dacă vă mai pot fi de folos?

– mai bine nu, mulţumesc!

În urmă cu 3 zile contabilizasem 11 zile (lucrătoare!). 411 – 110 – tratament – muzică – alo alo:

– am făcut o cerere de încetare a contractului!

– când anume?

– nu ştiu! Căutaţi în sistem şi aflaţi.

-…..

– observ că a fost făcută acum 11 zile.

– şi cam pe când să mă aştept să fiu sunat?

– păi ar mai fi 4 zile…

– aaa, deci asta înseamnă la voi ” maxim 15 zile”: în a 15-a zi!

– ăsta e termenul, nu am cum să vă ajut.

– bine, mulţumesc!

Mâine, dacă nu sună dom’ doctor de la oringi, mă voi considera liber: liber de contract, liber să nu achit factura, liber să iau în calcul o ameninţare de care făceam uz pe la 7-8 ani – să mă cac la voi pe ţol!

ruc nî iţpuR

Soarta a vrut ca eu să nu mă apuc de critică vestimentară, da’ eu da! Mă apuc acum şi termin înainte să se schimbe moda, deci poate am timp şi de-o ţigară.

Am fost azi cu nişte treabă într-un loc. Înainte să ies pe uşă am cerut şi n-am primit acceptu’ mentorului meu în materie de vestimentaţie, dar pentru că singurul motiv invocat la 14 grade celsius a fost că eram prea subţire îmbrăcat, m-am făcut că nu aud. În drumul meu către locul unde aveam treabă am întâlnit nişte omologi ai unor specimene pe care, ultima dată când am ieşit din casă, mi-am dorit să nu le mai întâlnesc. Da’ soarta a vrut!

Primu’ specimen era dotat cu: adidaşi stil gheată c-o limbă care semăma mai mult a făraş, blugi trei nuanţe plus vreo şasă rupturi per crac, fâş maro fermoar portocaliu şi-o şapcă NY c-un cozoroc cât un hârleţ.

Al doilea specimen deţinea pe persoană fizică următoarele: tenişi pânză, blugi gri cu spaţiu de acumulare şi depozitare scrot, falus, ghiozdan, imprimantă, pişu şi caca pe ultimele trei luni, pulover tot gri şi fular negru.

Atât primul, cât şi al doilea specimen mi-au oferit subiect de meditat preţ de 35 de minute cât a durat deplasarea mea…

Mă întreb: care e şpilu’ cu blugii rupţi? Să fie oare marketingul agresiv al producătorilor de ginşi prin care cumpărătorii sunt convinşi că dacă unui produs i se face reclamă, atunci merită şi cumpărat? Sau e nevoia stupidă de-a epata prin penibilitate? La fel de bine ar putea fi şi alimentaţia nefericită a nefericiţilor care-i poartă, fiind astfel nevoiţi să asigure o ventilaţie suplimentară…; nu exclud nici existenţa unei secte nonneuronale compusă din membri nevoiţi să se afişeze ca ultimii prăpădiţi, şi nici posibilitatea ca cei ce-i poartă să nu fi observat că-s cam rupţi în cur. Oricare ar fi şpilu’, nu-l înţeleg. Dacă ar fi ceva de înţeles, atunci ar exista şi următoarele: prezervative cu dop, gumă deja mestecată, femei gonflabile abstinente, cafea insolubilă, ojă cu superglue, sticla de tablă, ţâţe concave, păduchi ambidecştri, activitate neuronală la un show păcătos. Cum niciunul dintre cele de mai sus nu există, e clar că nici blugii gata rupţi n-ar trebui să existe.

Celălalt tip de blugi mă amuză în măsura în care mă contrariază.

Când eram eu mai mic şi mergeam la mare cu ai mei, taică-miu mă lua cu el la nămoalele de la Techirghiol. Blugii marsupiali mi-au adus aminte de ceea ce-am văzut eu la Ghiol: în mulţimea de băieţi şi bărbaţi de toate vârstele se găseau câţiva fraţi de-ai lui Tutankhamon, fraţi care, fapt imposibil de trecut cu vederea, posedau scroturi (sau punguţe cu doi bani pentru pudici) care începeau de unde trebuie, da’ se terminau cam târziu, în dreptul genunchilor. Pe atunci nu ştiam că există pantalonii-traistă şi-mi făceam calcule pentru cât de mari ar trebui să fie buzunarele tutankhamonilor astfel încât să le încapă tezaurul în ele.

Întorcându-mă spre casă mi-am pus câteva întrebări despre utilitatea ginşilor-balon. Am găsit următoarele răspunsuri: produc milă în rândul cetăţenilor şi aduc profit, maschează existenţa sondelor urinare, previn şpagatul involuntar, folosesc pe post de ascunzătoare la v-aţi ascunselea, permit instalarea unui radiator pe timp de iarnă, transmit un mesaj erotic cangurilor, transportă pungi cu aurolac şi ciuperci halucinogene. Nu m-a mulţumit niciunul dintre aceste răspunsuri, deci răspunsul e doar unul: sunt absolut inutili şi impecabil de jenanţi.

Nu ştiu de câte ori s-a schimbat moda cât am fumat eu 3 ţigări, da’ nici nu mă mai interesează deoarece, între timp, m-am împăcat cu soarta.