Amintiri cu icoane

– Anghelinăiii! … canfura mă-ti’ di cal! Fă, n-auz?!

Şi mamie-mia, Anghelina, auzindu-l suduin, se trăgea de lângă cuptor, îşi strângea nodul baticului şi, cu resemnarea celei care ştia ce-o aştepta, îi răspundea:

– Eii, ci-i? Ci vrai? Ooff, doamni iartî-mî…

– Făă, aduni oleacî şiocanu (ciocanu) şeala şî vo douî caieli (caiele) făă, cî iaca!, n-am cu ci potcogi (potcovi) calu ista. Năsăudu mâni-sa, a’ şî mâni ieu!

Mamie-mia venea agale, lua ciocanul, lua caielele şi i le dădea lu’ tataie-miu, Petruţă.

– Ţîni, fă, oliacî di cochita (copita) asta. Hoo, cu tata, ho…

Mamaie-mia se sprijinea într-un genunchi, lua copita calului şi-o ţinea. Calul, rumegând, se lăsa potcovit în voia cea bună.

– N’auz’ fă, ia ţâni-oleacî şî caiaua iasta sî o pot bati mai ghini, ‘tu-i canfura mami’ ii di cochitî (copită).

Şi mamaie-mia, aşa blândă şi puţină cum o lăsase Dumnezeu, punea mâna şi ţinea caiaua. După ce calul era potcovit mamaie-mia pleca la treaba ei.

– Niii, dalac!, na la loc. Ptu!, iaca ci-am asudat pintru gloaba asta… Anghelinăiiiii!

– Ci-i Petruţî, ci mai vrai?

– Fă n’auz’, o ci vinit (fi venit) vaca ceia di la cireadî’?

– Tre’ s-aparî… cî de-amu tre’ să cie şăpti di sară.

– Făă, apăi mă duc io s-o aduc.

– Numa’ du-ti-o dată, păcatili mele.

Şi tataie-miu îşi lua băţul din poartă şi dus era. Drumul vacii din ponoară către casă era unul singur, dar tataie-miu nu cred să-l fi nimerit de mai mult de două, trei ori. Ca el nici nea Pavăl, nici Moş Guţă, nici alţi gospodari ai satului plecaţi după vaci şi pierduţi pe cu totul alte drumuri. Când, într-un târziu, ajungea şi bădia Petruţă acasă, vaca era nu doar venită, dar şi mulsă, şi băgată-n grajd, ba uneori chiar sătulă de somn.

Tatie-miu, cu care mamaie-mea s-a luat de pe la șaișpe ani, a fost dus la moarte în război, dar s-a încăpățânat să se întoarcă. Pe semne că atunci când ai nevastă, când vrei să ai și copii ai și datorii mai importante și mai urgente decât moartea. Tataie-miu a lăsat arma din mână și a pus mâna pe lopată. Tataie-miu, că și-a iubit sau că nu și-a iubit țara, a apărat-o fie doar și pentru că acolo îi erau casa, părinții, muierea. Întors acasă tataie-miu i-a făcut mamaie-mi cinci copii și o gospodărie de mai mare dragul. Cu un copil mort la nici doi ani și cu un altul îmbolnăvit de tânăr, tataie-miu, alături de mamaie-mia, a trudit și a plătit cu sudoarea frunții agoniseala pentru copii. Tataie-miu a citit Biblia de câteva ori, l-a mânit pe Dumnezeu de și mai multe ori, dar a crezut în el și-n puterea lui. Și-n propriile puteri.

Tataie-miu, până să moară, și-a îngropat trei copii și o nepoată. Și pe muierea lui. Tataia meu și-al altora nu a murit în război tocmai pentru că și-a dorit să trăiască alături de copii și de nepoți. Și de muierea lui. Tataia meu și-al altora a murit nu pentru că n-ar mai fi vrut să trăiască alături de copiii și de nepoții lui, ci pentru că i s-a făcut dor de copiii și de nepoții lui. Și de muierea lui.

Pe mamaie-mia, cât a fost în putere şi nelegată la pat de boală, au prins-o răsăriturile muncind. Nicio muncă, nicicând nu a făcut-o să se plângă şi nicio muncă, nicicând nu a înrăit-o. Mamaie-mia nici nu a fugit, nici nu s-a temut de muncă. Ea ne spăla, ea ne-mbrăca, ea ne hrănea, ea ne-nchina, ea ne povestea, ea ne oblojea; ea făcea curat în casa, ea făcea de mâncare, ea sădea, ea prăşea, ea plivea, ea strângea, ea curăţa, ea aduna; ea făcea tot ce trebuia făcut, ea ştia ce trebuie făcut şi ştia cum s-o facă, ea putea şi ea făcea. Ea, ea, ea. EA!

Mamaie-mia, aşa puţină şi blândă cum a lăsat-o Dumnezeu, a trăit, fără teamă, cu frica de cel de sus. Mamaie-mia, cea care se ruga neîncetat şi muncea neîncetat, cea care avea nădejdea la Dumnezeu şi credinţa la ea, mamaie-mia, cea care şi-a îngropat părinţii, cea care şi-a inmormântat copiii, cea prin care lacrimile şi jalea s-au scurs ca o pedeapsă nedreaptă, această mamaie a mea şi-a altora a murit așa cum și-a închipuit și cum a spus toată viața: pentru că așa a vrut Dumnezeu. Mamaia mea și-a altora a plecat la Dumnezeu pentru că Dumnezeu a avut mai mare nevoie de ea decât a avut ea de Dumnezeu. Și asta o face pe mamaia mea, asemeni lui Dumnezeu, nemuritoare.

Mamaia mea și-a altora, tataia meu și-al altora s-au rugat toată viața la icoane și au ajuns icoane.

Adevăratele icoane nu sunt cele la care te rogi, ci cele pentru care te rogi.

 

P.S.: Acesta este un omagiu, acesta este un semn de recunoștință, acesta este un suspin pentru și despre bunicii mei. Și pentru toți bunicii asemeni lor, icoane nemuritoare.

Cum mă repară Universul

Prima încercare a Universului de a mă repara a fost sortită eșecului deoarece am frecventat la fără frecvență. Așadar, mă aflu în fața celei de-a doua încercări a Universului de a mă repara.

Universul, având și alte treburi de reparat, m-a repartizat, via programare telefonică, unui discipol de-al său. Adica unui medic. Primul (im)pas e programarea telefonică, dar cu ceva răbdare îl treci. Ce-i drept, te`nervezi puţin când ţi se zice răspicat că do’n doctor vine puţin mai târziu şi pleacă puţin mai devreme, dar îţi trece… într-o zi, două. Al doilea impas e pe holul clinicii care e păzită, cu tot cu hol, de un sfrijit între două vârste (a treia şi a patra) care se pişă pe toate programările telefonice. Cum eu aveam programare la ora 10, am ajuns la 9:50; cum o doamnă între două vârste (a patra şi a cincea) avea programare de la 10:30, a ajuns, probabil, pe la 8; cum a ieşit pacientul de la 9:30, am dat să intru.

„Alooo, domnu’! Unde intraţi?!” Citește în continuare