Celor care pleacă

Mă înclin în faţa voastră pentru curajul pe care-l aveţi: pentru efortul de a renunţa la confortul cunoscutului în favoarea unui confort pe care încă nu l-aţi cunoscut; pentru demnitatea de a nu mai accepta bătaia de joc la care sunteţi supuşi aici, în ţara asta; pentru riscul pe care vi-l asumaţi  plecând şi pentru riscul de a vă fi curând dor de acasă. E firesc să vă doriţi despărţirea de o ţară în care prostia, micimea, ura şi oportunismul au confiscat bucuria de a trăi, în care tupeul nesimţit îi califică pe incompetenţi pentru funcţii care vă afectează viaţă, în care munca voastră cinstită e convertită în resursă preţioasă pentru un stat care e încă captiv în comunism, în care cele două sisteme vitale – educaţie şi sănătate – sunt profund nefuncţionale şi permanent ameninţate cu reforme care sunt abandonate la fiecare schimbare de ministru, în care doar pasiunea, înverşunarea şi inconştienţa unor profesori, medici, jurişti şi a altor specialişti mai ţin în viaţă instituţii şi sisteme pe care Statul nu vrea şi nu poate să le administreze altfel decât în interesul celor care au în acel moment pixul şi ştampila, în care se face un referendum cu scopul de a trece în ilegalitate drepturi elementare ale omului, în care sunteţi din ce în ce mai tentaţi să vă ţineţi testamentul în torpedou, în care contribuiţi la bugetul din care se încurajează prin plăţi garantate lenea, sfidarea, nepăsarea, în care vă e frică să (mai) faceţi copii, în care nu vă mai puteţi face planuri şi în care vi s-a scârbit de-atâtea cruci făcute în zadar, în care vi se promite că va fi bine în timp ce vi demonstrează că nu va fi. În care v-aţi pierdut încrederea, nervii, liniştea, speranţa. 
Sper să reuşiţi şi vă doresc să vă găsiţi locul în care să fiţi preţuiţi, respectaţi şi în care să puteţi fi buni fără ca cineva să profite şi să vă ia de fraieri. 

Eşecul acestei ţări de a vă păstra aici este însă şi al vostru. Ţara asta nu e aşa cum ne-o dorim pentru că n-am avut curajul de a ne implica, de a refuza şi de a condamna toate practicile şi metehnele unei societăţi speriată de perspectiva disciplinei, de cultura meritocraţiei şi de eradicarea corupţiei. Suntem cu toţii vicitme şi deopotrivă beneficiari ai corupţiei: am dat sau am luat şpagă şi atenţii, am apelat la relaţii, am sărit rândul, am fentat legile şi regulile, am „combinat” şi ne-am descurcat păcălind şi înşelând, am profitat de cei buni şi de cei slabi pentru binele nostru, am invocat normalitatea şi firescul de fiecare dată când le găseam legitime şi le-am negat şi condamnat de fiecare dată când nu ne erau favorabile sau pe plac, am acceptat abil compromisul de a nu fi integri şi de a ne purta fesul după cum ne-a fost interesul imediat. Locuim într-o ţară care seamănă într-atât de mult cu noi încât atunci când nu ne mai place de noi plecăm. Acesta este eşecul nostru, al tuturor şi niciun succes dobândit altundeva nu ne va absolvi de vină. Singurul mod în care putem transforma eşecul nostru în succesul nostru este să ne reparăm aici greşelile făcute aici. Să devenim responsabili. Să nu mai acceptăm nimic din ce ne face viaţa de nesuportat. Să facem scandal, să facem plângeri, greve, mitinguri, reclamaţii, planuri, proiecte, lobby, cruci, presiuni, orice e necesar pentru a schimba „sistemul” pe care până acum l-am tolerat complici. Să devenim campioni la civism şi repetenţi la jemenficheism. 

E dreptul fiecăruia să plece şi obligaţia nimănui să rămână. Libertatea implică şi dreptul de a abandona locul în care ne consumăm eşecurile când nu-i mai putem suporta consecinţele. 

Nu vă consider laşi, ba dimpotrivă. Mi-e ciudă că nu pot fi ca voi şi mi-e ciudă că nu puteţi fi ca mine; mi-e ciudă că nu putem fi Noi împotriva lor, ci doar ei împotriva Noastră. Ar fi putut să ne fie bine împreună dacă nu ne-ar fi fost ruşine să acceptăm că ni-i rău. Am fi putut impune binele dacă „mai binele” nu ar fi fost duşmanul binelui. Mai binele vostru, cu fiecare dintre voi care pleacă devine mai răul nostru, al celor care fie nu putem, fie nu vrem să plecăm. Aş vrea să mă puteţi învăţa asta, să-mi spuneţi cum să-mi accept eşecul, cum să-mi părăsesc casa, părinţii, prietenii, cum să regret că am încercat prea mult, cum să nu îmi fie ciudă pe mine că am încercat prea puţin. 

Vă admir pentru că vă asumaţi riscuri pentru a vă oferi o viaţă mai bună şi un viitor mai bun copiilor voştri. Vă invidiez pentru că ieşiţi din luptă înainte de a o pierde definitiv şi mi-e ciudă că încă mai cred că poate fi câştigată. 

Sper să vă fie mai bine acolo şi sper să ne fie bine aici. 

Anunțuri

3 responses

  1. La noi, plecarea a fost o aventură! E bine aici dar dificil din anumite puncte de vedere! E anevoios, la început, cu adaptarea la cultură și nulticulturalismul ce te-nconjoară dar te-nveți!
    Bine punctat conținutul articolului, pentru o dilemă socială de actualitate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s