Unde preludiu nu e, nimic nu e!

Am ajuns la cel de-al douăzecelea loc de muncă după trei interviuri. Ba nu trei, patru şi niciunul dintre ele nu a durat mai puţin de o oră jumătate. Da, vreo şase ore pentru ca ei şi pentru ca eu să hotărâm dacă ne asumăm sau nu o colaborare. Dacă vi se pare mult, întrebaţi-vă cât timp aţi alocat planificării ultimului concediu de şapte, zece zile.

Douăzeci de joburi implică minimum douăzeci de interviuri. În cazul meu au fost măcar vreo şaizeci. Fac o cruce mare, săru` mâna părinte, urmează să păcătuiesc!

În funcţie de anvergura angajatorului, interviurile cad în sarcina celor desemnaţi sau a celor obligaţi să le susţină. În funcţie de cât de mult valorează postul pentru care recrutrează şi cât de mult valorizează ei importanţa omului care urmează să-l ocupe, interviurile pot fi de la toată jena până la toată stima.

 

Cele de toată stima nu-s nici măcar douăzeci la număr, deci am fost suficient de idiot uneori încât să accept şi colaborări care se dovedeau din start a fi păguboase. Vorba aia, numai cine nu vrea să munceşte, nu greşeşte!

Cele de toată jena au fost multe şi felurite, dar câteva mi-au rămas în minte. Citește în continuare

Anunțuri