Cel mai mare „lăv”*

*”lăv”- „love” draga!

Nu contestă nimeni că poporul român este unul iubitor. Poate doar regresul demografic al ultimilor ani.

Pe cine sau ce iubeşte poporul român cel mai mult, să nu mă`ntrebaţi ! Nici nu ştiu şi nici nu vreau să mă surmenez demonstrând că nu ştiu. Iar dacă ştiţi, să nu-mi spuneţi pentru că mi-am impus din start să nu vă cred.

Pe vremea când eram dispus să mă surmenez cu astfel de gănduri şi mă suspectam cum că aş fi debil mintal, am tras Citește în continuare

Biserica on-line

Recunosc, n-am citit Biblia. Bâjbăi Crezul, am avut o tentativă de-a memora Preasfântă Născătoare şi tentativă a ramas, aşa că în-afară de Tatăl Nostru şi „înger, îngeraşul meu” nu prea am cu ce mă lăuda. Risc să ard în iad, mai ales că am chiulit şi la orele de religie în liceu.

Credincios, necredincios cum oi fi mă mai duc şi eu uneori la biserică. Aprind lumânări, ascult slujba, mă gândesc la ce-am păcătuit, la ce-o să păcătuiesc, mă rog să-mi fie iertat, îmi văd de drum. De aici incolo Citește în continuare

Blogdaproste

Eram printr-a şaptea când mi-am făcut primul „oracol”. Nici n-am înţeles şi nici n-am aflat de ce-i zicea astfel, da` de făcut tot mi-am făcut. Oracolu` era un caiet care, odată completat cu întrebări despre pasiuni, idoli, simpatii şi alte cele, făcea turul clasei până răspundeau toţi şi-ţi rămânea ca amintire. Puţini erau cei care-şi sacrificau pauzele pentru a-l completa, aşa că treaba devenea de-a dreptul palpitantă în timpul orelor şi suficient de des asistam la urecheli (sau beneficiam de ele), scoateri la tablă soldate cu note ruseşti şi teme suplimentare pentru acasă. Chirăiala maximă avea loc doar când se confisca oracolul şi Citește în continuare

Da` şi ăia proşti!

Cică:

– pe la o mie nouă sute op`şpe iarna, v`o mie trei sute de români  s-au strâns la Alba Iulia să facă şi ei ceva. Pe lângă ei s-au mai strâns alţi o su` de mii de gură-cască, motiv pentru care cei dintâi s-au gândit că ce-aveau ei de făcut putea fi amânat şi, dacă tot s-a adunat atâta puhoi de lume, trebuie să facă o treabă serioasa. Numa` că o treabă serioasă cu o sută de mii de inşi nu e aşa uşor de înfăptuit, deci s-a trecut la şedinţă.

S-au gândit, s-au răzgândit, au făcut o listă şi-au supus la vot. Un anume Vasile Goldiş a luat lista şi cuvântul:

– cine e pentru lapte gros, mâna sus! (care da, care nu, s-a consemnat);

– cine e pentru şotron să scoată limba! (care au scos-o, care au băgat-o, s-a consemnat);

– cine e pentru raţele şi vânătorii, mâna sus! (care-au fost, care n-au fost, s-a consemnat);

– cine e pentru v`ati`ascunselea sa ridice mana! (unii ca da, altii ca nu, s-a consemnat);

– cine e pentru telefonu` fără fir să dea bip! (s-au dat, nu s-au dat, s-a consemnat);

….

Şi-au făcut ei consemnări până aproape s-a-ntunecat şi unu` zice:

– haideţi bre să facem ceva că aşa n-o scoatem la capăt! să ajungem la o hotărâre, da` pentru asta trebuie sa ne unim.

Şi s-au unit!

Mai apoi au plecat la casele lor, au tăiat lemne, au tăiat porcu`, s-au unit intim cu nevestele lor, au făcut copii, copiii au făcut şi ei tot aşa, nepoţii la fel şi prin anu două mii zece, adică acuma, ăia micii s-au gândit la ceva.

Cică:

– viaţa în emisfera nordică sucks;

ziua internaţională a americanilor e vara;

– marseieza e cool şi-n iulie e cald;

– în rusia e mai frig da` nu în iunie.

Drept pentru care ăia micii mai cu scaun la cap au propus să mutăm ziua naţională a României într-o zi mai călduroasă. Ce e aia, sărbătoare în decembrie?! Să nu poţi să ieşi şi tu la o iarbă verde, la un mititel, să nu ţi se vadă ceasu` de firmă, tatuaju` de pe brand şi nici şosetele de la d&g!?? Asta-i culmea!

Mutăm ziua naţională prin iulie-august şi, dacă tot ne-am apucat de-o treaba, punem şi Crăciunu prin septembrie şi gata! Dacă pe ăia bătrâni nu i-o dus capu`, măcar pe noi să ne ducă!
Şi-apropos: pe ăia din decembrie 1989 îi ştiţi?! şi ăia tot proşti!

Viaţa bate filmul

Periodic merg la cinematograf. Asta îmi trădează memoria scurtă şi-mi tratează, de fiecare dată, iluziile demontându-le brutal.

Scurta mea prezenţă în sala de cinema e aidoma convieţuirii de la bloc: nu-ţi alegi vecinii, ci-i capeţi după cum ţi-o fi norocu! N-aş vrea să cred că asta e măsura norocului meu dar, dacă e să mă iau după ultimele  experienţe, s-ar putea spune că n-am avut niciodată şansa să calc într-un rahat. De regula îmi cunosc 4-5 vecini înainte de a merge la film, pe alţii îi identific şi-i înscriu la categoria „inofensivi” până să se ia curentu`, iar pe unii (de fiecare dată prea mulţi) îi descopăr în timpul filmului fie după nume sau poreclă, fie după apelativul amical „coaie”.

La coadă la floricele (pe stil vechi – cocoşei, cu stil – pop-corn) începe experienţa de cinefil ambulant şi cu deficienţe de memorie.

Dibuieşti coada cea mai scurtă, ocupi loc şi treci pe modul „pinguin”: paşi mici, 3 în lateral, unu`n faţă. Realizezi că, deşi esti al 3-lea în rând, cumperi al optulea; distribui încărcatura şi plecaţi la locurile voastre.

Reclame, promo, coming soon, începe filmul. Audienţa, conform înscrisului de pe ecran, generală; conform realităţii din sală, parţială. Înca se mai intră , lucru pe care dacă nu-l vezi, îl auzi: coaie, e pe partea cealantă! | mă-ta e pe partea cealantă! | coaie nu fi prost! hai fă, calcă azi!. Filmul continuă, telefoanele care vibrează nu se aud, celelalte da. Scenă plină de romantism, revoltă în rândul 8: coaie, ce morţii lui de film e ăsta?, răspuns promt: artistic coaie!. Te concentrezi la film, dramatismul e maxim şi, apoteotic, punctul culminant vine la pachet cu revelaţia vecinului de cu două rânduri mai sus: să-mi fut una, ăsta-i ta`su!. Într-adevar, e taică-su`, dar asta o ştiam cei mai mulţi dintre noi de prin minutul 17 şi nicidecum nu aveam nevoie de confirmare. Se termină filmul, unii îşi iau nu doar hainele, cei mai mulţi da.

Te gândeşti că mai bine mergeaţi în parc, acolo nu eşti silit să calci pe flori sau floricele, ba dimpotrivă.

0.0023

Cam atât valorează mila pe cap de locuitor conform donaţiei făcute de statul roman năpăstuiţilor din Haiti.

Cin`j de mii de euro din partea unui popor de 21,5 milioane e o glumă sau, mai dureros, o ruşine. 0.0023 de cenţi e contribuţia fiecăruia dintre noi şi partea bună în toată povestea asta e că a dat statul toată suma, că altfel trebuia să venim cu bani ficşi şi zău că nu ştiu de unde făceam rost de ei! Probabil se făcea cheta pe scara blocului, apoi pe cartier şi la fiecare mie de oameni se strângeau câte 2 euro 30; după care se întocmea proces verbal de predare-primire (nume, prenume, cnp, adresă, provenienţa banilor), se vărsau banii într-un cont şi, după ce se impozitau, se trimitea o înştiinţare în Haiti prin care erau anuntaţi că suma le stă la dispoziţie şi că trebuie să trimită un reprezentant pentru a o ridica de la ministerul finanţelor.

Nu ne ramâne decât să ne bucurăm că am scăpat de-o corvoadă şi de drumuri făcute aiurea pentru 0.0094 bani, bani pe care oricum i-am fi dat în loc să-i fi luat.

Cu ruşinea e altă poveste care ne costă infinit mai mult, dar pe care, totuşi, ne-o permitem.

S.C. SRL S.A.

De câteva luni merg  la interviuri pe la diverse firme şi companii (bineînţeles, toate lideri de piaţă, în plină dezvoltare, cu tradiţie, de renume, cu cele mai bune condiţii etc.) şi, cu foarte puţine excepţii, dialogurile au fost cam cum urmează:

– să`nţeleg că aţi aplicat pentru postul de sculer-matriţer?….

– da. (perspicac omu` daca a-nţeles ce caut eu acolo!)

mda… văd ca aţi mai lucrat colo, colo si colo. aşa-i?

– da.

– de ce aţi plecat?

– pentru că deoarece (şi urmau motivele);

– de ce vreţi sa fiţi sculer-matriţer?

– fiindcă datorită (şi urmau argumentele);

– lucraţi mai bine singur sau în echipă?

– da.

– foarte bine pentru că-n echipă la noi veţi lucra singur.

Cât doriţi salariu ?

– tot.

– unde vă vedeţi peste cinci ani?

– în oglindă.

– întrebări?

– da. Ce funcţie aveţi dumneavoastră?

– Sunt maistru lacatuş-mecanic şef responsabil cu personalul.

– Care sunt şansele de promovare profesională?

– Foarte mari.

– Cine e superiorul meu direct?

– Eu.

– Unde vă vedeţi peste 5 ani?

– Tot aici.

– Care sunt primele 3 litere din alfabet?

– a, b, c.

– Aveţi copii?

– Da.

– Păcat.

Puţinele locuri în care există departament de resurse umane (HR cum ar spune omul modern) mi-au oferit un alt mod de abordare. De obicei apare o duduie zâmbitoare, îţi întinde mâna, din politeţe îi întinzi şi tu tot mâna şi, prezentările fiind făcute, începe discuţia; limbaj elevat, mina pătrunsă şi preocupată, întrebări standard, răspunsuri pe masură, scurt istoric al companiei, aplauze, descrierea postului, aşteptări, oferta, huiduieli, vă contactăm pentru un al doilea interviu, strângeri de mână, urări de bine. Al doilea interviu: duduia, scurt dialog de complezenţă, do`n director e-n şedinţă, belit ochii pe pereţi 20 de minute, trecerea în biroul directorial, convorbire telefonică importantă minim 6-7 minute, studiu vârf pantof, prima replică:

– sunteţi domnul nume prenume?

– da.

– aţi aplicat pentru jobul postului, da?

– exact.

– nu ştiu dacă v-a spus domnişoara duduie, da` noi ne ocupăm cu aşa, facem aia, mai facem şi aia, suntem cei mai cu fes, cei mai cu moţ, mai sunt nişte unii da` nu ca noi, avem colaborari cu nume mari, parteneri unu şi unu şi căutăm oameni (partea asta-mi place cel mai mult) capabili, pricepuţi, plini de entuziasm, rezistenţi la stress, devotaţi companiei, să-şi aducă aportul la dezvoltarea firmei, inventivi, disciplinaţi, dornici de afirmare, cu experienţă în domeniu, motivaţi, cu calităţi de lider, optimişti, dispuşi la efort, cu excelente abilităţi de comunicare, orientaţi spre rezultate, perseverenţi, buni utilizatori ai calculatorului, cunoscători a cel putin 2 limbi străine, fără cazier, cu referinţe de la ultimele 4 locuri de muncă, posesori de permis auto cu experienţă şi maşină personală, pentru postul despre care discutăm. Oferim salariu motivant, bonuri de masă, lozuri în plic, loc de muncă adecvat, grup sanitar, scaun ergonomic, şanse de promovare, obiecte promoţionale de anul trecut, asigurarea posibilităţii de a lucra peste program, asigurare medicală în zilele cu soţ, cartelă sim pentru bip, acces la wirelessu` companiei vecine, toată stima şi consideraţia noastră!

– aha, am înţeles….

– cum vi se pare?

– mirobolant!

– poftim?

– nimic, mă gândeam la medicul dumneavoastră!

– de ce, îl cunoaşteţi?!

– nu, dar mi-aş dori.

– de ce?

– să-l rog să vă schime tratamentul.

Recunoscător naturii că nu m-a înzestrat cu atâtea calităţi, mă ridic şi plec. Colecţionez din mers complimente precum impertinent, jigodie, tâmpit, un zâmbet fâstâcit al dudiei şi-o privire speriată de la urmatorul pe lista de angajări de la S.C. SRL S.A. .

Cultiva-m-as

Se zice ca modestia e calitatea celor fara alte calitati. Asta am auzit-o printr-a sasea si-am inteles-o printr-a noua cand, in prima zi de practica, am facut cunostinta cu cei 2 maistri (Lolec si Bolec in folclorul clasei noastre); fara pregatire sau/si calificare de profesori, dar cu aspiratii si convingeri de academicieni, personajele cu pricina (tovarasi de pahar, de sticla sau de orice putea gazdui tarie) nu faceau altceva decat sa-si ridice unul altuia slavi, in loc sa ne invete cum e treaba cu tarotu, filiera sau cu unghiu de taiere la balama. Am taiat, pilit, injurat fix doua saptamani la o balama si zi de zi imi pierea cheful de pilit in detrimentul aluia de injurat cu fiecare moment in care unu` sau altu` lua cuvantu: „Faceti cum v-a spus domnu`(??? am uitat cum ii chema, da` o sa fac apel la folclor) Bolec, are o vasta experienta si-a invatat atatea si-atatea generatii!” , ” Domnu maistru Lolec e cel mai bun maistru pe care-l puteti avea”, „Domnu Lolec e un om deosebit si plin de bunavointa!”. Plus alte si alte cazuri in care fiecare a facut si-a dres, a inventat, a revolutionat, a salvat planeta si galaxia, universul!

M-am gandit eu in mintea mea de clasa`ntai liceeala ca n-ai ce sa ceri de la doi semianalfabeti ajunsi peste noapte „profesori”, asa ca pana sa ajung la facultate am crezut ca astia doi erau taman pe dos ca-n zicala introductiva, adica: plini de calitati pe care, in lipsa modestiei si-n prezenta unui numar foarte limitat de sinapse, doar ei si le gaseau iar noi nu.

Ajung la facultate (ecologica daca e sa ne luam dupa acte) si in rand cu finantele, contabilitatea si statistica pe orarul meu se regasea un obiect a carui denumire mi-a adus aminte de „educatia moral-civica” din gimnaziu. Se numea „educatie ecologica”! Profa, o HB (hoasca-batrana), patrunsa pana intre ciorapi de atata ecologie, nu scapa niciun prilej de a ne vorbi despre cum mananca, ce mananca, de ce mananca, ce face cu ce mananca, unde ajunge ce mananca si ce ecologic e ingrasamantul care iese din ea; avea asa o verva si-o stima de sine povestindu-ne toate lucrurile astea incat, daca erai vreun martian ratacit pe Pamant, ai fi crezut ca pana la ea (HB) oamenii se hranisera prin fotosinteza sau in mod parazitar,  conectati la copaci prin cordonul ombilical; aveai senzatia ca lumea intreaga ar trebui sa-i multumeasca ei pentru inventarea latrinei, a hartiei igienice  si, inainte de toate, a curului cu gaura!

Femeia asta reusea ca orice ii iesea pe gura sa se raporteze in mod direct propriei persoane si sugera ca in lipsa ei nimic n-ar fi avut sens; pentru ea modestia reprezenta un ingredient toxic, motiv pentru care refuza sa intre in contact cu aceasta. Mi-am vazut de conturi si balante mai departe si, cum antipatia era reciproca si incurabila, m-am lasat de ecologie reprofilandu-ma catre sfere mai joase.

La facultatea numarul doi am avut profesori nu doar competenti ci si capabili sa invete studentul si sa-l faca sa-nteleaga ce-nvata. Printre ei s-a strecurat, in anii 3 si 4, un anume director de televiziune cunoscut telespectatorilor din Moldova ca vocea plicticoasa si mintea inceata a comentariilor fotbalistice. Dom` comentator-director-profesor (numit, sa zicem, Arhire) ar fi trebuit sa ne predea un anume obiect, sa zicem ca „strategii mass-media” astfel incat la finalul anului tot ratanu` sa aiba habar ce-s alea; marturisesc ca, la finalul anului, noi am avut habar, el tot nu. Dom` profesor venea la curs si ne povestea ce facea el ca director, cate destine tinea el in buzunar, cum a ajuns din comentator sef, din sef director si relua ciclu pana i se termina ora juma`te de profesorat si se ducea la birou sa le spuna angajatilor cum a ajuns el profesor, cate destine modeleaza el si ce ratani suntem noi ca nu-nvatam nimic din ce-ar putea el sa ne predea daca ar avea habar. Am aflat constant si repetitiv pe unde a fost, ce-a vazut, cu cine a vorbit, cu cine a dat mana, cine a dat mana cu el, care si cat de importanta e contributia lui la evolutia rasei umane si singurul mod in care puteam scapa de acest cult al personalitatii era neprezentarea (chiulul) la cursul „strategii mass-media”. Ceea ce am si facut.

Mi-au trebuit 4 ani de liceu si cam tot atatia de facultate ca sa-nteleg ceea ce aflasem  in clasa a VI a si sa nu subscriu ci, mai degraba, sa contest; n-o sa ma avant in pledoarii, doar am sa sustin ca modestia e cea care le certifica celor ce le au, calitatile.

Porno(g)ratie

Cea mai scurta cale de-a te informa care, ce si cum atunci cand te-ai saturat de calculator o reprezinta telecomanda.

Iau intr-o seara la butonat pretiosul obiect si nu-s` cum boala dau pe acasa. Pe acasa „fatucu” ala blond desprins din filmele cu „bulangii” (in limbaju` de cartier si de santier egal poponar, in dex homosexual) il avea invitat pe, nici mai mult nici mai putin, elevul porno. Initial am crezut ca elevu porno e o gluma, o gaselnita media si ca, in cel mai rau (sau bun) caz si-a capatat statutul de porno dupa ce a aratat curu` la ora de sport, un semn obscen unei colege sau, de ce nu?, dupa ce a facut una mica in fundu` clasei la ora de dirigentie. M-am lamurit pana la urma ca el chiar e porno, ca s-a „bulit”(a bagat cucu in puta cum s-ar zice printre elevi) din frageda pruncie si ca, satul de atata frecat de vaginuri, si-a marit cucu pana la stadiul de stiulete (vreo 24 de cm), poate asa pupa si el vreo splina, vreun apendic sau macar o fiere. Fatucul il intreaba pe pornos daca o face si cu barbati, ala zice ca nu ( da`asta de jena probabil), fatucul mai sa planga,  pornosul mai s-o faca, se ia pauza publicitara cu dezvaluiri in exclusivitate dupa.

Dezvaluirile de dupa pauza se amana,dar elevul porno Dudu Steel ma surprinde cu primele lui 5 cuvinte legate in patru`j de minute:  eleva porno e prietena mea! Opa, asta n-o mai stiam! Bine, ca doar nu era sa fie nepoata maicii Tereza (nu ca ar fi avut) sau nevasta lu` mos Ion Roata, da` chiar eleva porno?!? Care eleva porno a fost exmatriculata de profi` pe motiv ca s-a apucat sa joace in filme porno, ceea ce a determinat-o pe sexy braileanca sa-i sara in ajutor colegei sale si sa dea in judecata scoala pe motiv de discriminare. Eu presupun totusi ca, defapt, sexy braileanca ar vrea sa se apuce de scoala si nasoleala e ca, la reputatia ei, nici la grupa pregatitoare nu cred c-o primeste ; si chiar daca ar primi-o tot n-as paria ca adera la clasa intai mai devreme decat Romania la moneda euro.

Si cum elevii porno au nevoie de modele in viata, au aparut pe rand urmatorii(arele): profesoara porno, bebelusa porno, asistenta porno (surprize, surprize), preotul porno, piticul porno si altii/altele. In curs de aparitie: cioclu porno, octogenaru porno, soacra porno, sexy abstinenta, frigida porno si sexy impotentu.

Asa cum au aparut, tot asa o sa dispara si din toata pornaiala asta n-o sa aflam nimic mai mult decat dintr-o vorba de duh veche de cand lumea:

apari sau nu apari, vremea pornaielii trece!