Hai fa-n fân!

Motto:

„Ce-aş mai şi-aş mai până n-aş mai,

Şapte nu te-ar cum eu te-aş…

De când nu ne-am mai…, tu te-ai mai?

Nu m-am mai, da’ mai că m-aş!”.

Odinioară, preludiul cu bătaie lungă începea la coasă, la horă sau la şezătoare şi se răsplătea în căpiţa de fân, în şură sau în pod. Sau nu se răsplătea deloc.

În epoca modernă, preludiu pe poziţie mult prea viitoare a dispărut aproape complet. Acuma totul se rezumă la un suc, la o cafea, un movieplex sau un club. Sau la nimic. Ăi mai înapoiaţi persistă în a pierde timpul de pomană cu plimbări, cu flori, cu discuţii fără sens şi mesaje fără număr şi

Trei vaci daltoniste

N-a fost odată şi nici niciodată, da’ eu am aflat şi vă spun şi vouă:

Aproape Verde Împărat s-a născut cu dinţi de lapte.  Născându-se direct cu dinţi, fie ei şi de lapte, mama lu’ Verde Împărat n-a îndrăznit să-i bage sfârcu-n gură, aşa că l-a alimentat cu biberonu’. Apetitu’ lui Aproape Verde Împărat depăşea cu mult producţia maternă şi, cum laptele praf nu fusese inventat, doamna mă-sa a poruncit să i se aducă o vacă.

Prima vacă adusă s-a dovedit a fi nerentabilă deoarece nu putea să mănânce în ritmu în care sugea Aproape Verde Împărat, deci

Limba la control

Pe lângă tradiţionalele lucrări de control la limbile română, franceză, engleză, la noi la şcoală aveau loc periodic şi controale la limba din gură. Nu ştiu alţii cum gândeau, da’ eu unul aveam oroare de tija de metal care-mi apăsa limba deoarece în mintea mea arăta exact ca un încălţător şi aveam senzaţia că o ling involuntar pe do’nşoara asistentă la călcâie.  Dacă aş fi ajuns la vârsta fanteziilor deplasate şi a aprecierii unei fete de 22-23 de ani ca pe mai mult decât o asistentă, poate aş reacţionat altfel când limba ei de pantofi ar fi interacţionat cu limba mea din gură… Acum e tardiv să mai am astfel de gânduri şi oricum printre fanteziile mele nu se numără linsul de încălţătoare.

Odată cu înaintarea în vârstă am avut de-a face din ce în ce mai rar cu scosu’ limbii şi

Cel mai scurt

Un cercopitec din marele, imensul! copac al blogosferei are cel mai cult, cel mai inteligent şi mai educativ blogroll din toate timpurile trecute, actuale, viitoare. O groază de politicieni şi o groază şi mai mare de jurnalişti, ştirişti şi artişti. Până aici, nimic nemaiîntâlnit. Nimic nu m-ar fi determinat să scriu despre acest exemplar dacă el n-ar fi fost unic. Unicul care îl are pe mircea badea în blogroll de DOUĂ ori! Oare îl vizitează alternativ de pe ambele linkuri? Sau de pe unul se uită la poze şi de pe altul citeşte? Ori e cel mai mare fan al lui m.b. şi a deschis fan-club unde, din lipsă de membri, s-a înscris de două ori?

Cu toată ruşinea, da’ nu-s în stare să pricep…

Bărbaţi nu e porci, e alea proaste!

Gânduri extrase din cultura populară, cultivate intens pe taraftv, otv, oricetv şi împrumutate din click, libertatea,cancan sau alte furaje inferioare de  tarabă.

„Nu toţi bărbaţi e porci. Nici cei porci nu-i porci tot timpu’, dacă vrea poate să este şi domni. Multe femei e proaste şi nu ştie să apercieze omu’ de lângă ele şi de aia şi-o ia peste bot, altfel el e băiat bun şi bagă bani în casă, îi ia ţoale, o duce la mol şi n-o jicneşte decât dacă e cu gura mare. Şi uni’ bine le face că

Fideaua şi divorţu’ gsm

Persoanele care nu deţin telefon mobil şi nici statut de abonat al unei reţele de telefonie din România, nu vor înţelege nimic din cele ce urmează. Celelalte probabil da.

Fie că eşti abonat al oringi, coşmote sau vodăfon, primeşti recunoştinţa lor sub forma unor puncte de fidelitate. Cu cât rupi factura-n două mai cu spor, cu atât primeşti mai multe. După ce strângi măcar vreo două, le poţi folosi la : plătit factura, cumpărat telefoane sau accesorii ori le ţii la ciorap până devin foarte multe. Adica niciodată.

Modul de calcul al numărului de puncte primit în raport cu limbariţa demostrată e unul aşa de simplu că nu-l înţelege nimeni. Dar punctele se dau, asta-i clar! Orice te-ai hotărî să faci cu ele

Românaşului îi place

Sus la munte, la izvor. Sau la mare.

Sus la munte nu e chiar atât de sus, mai degrabă preferă mai pe la poale, la vreo pensiune sau la vreun hotel. Acolo se produce îmbinarea optimă între sălbăticie şi civilizaţie. Vezi muntele, simţi aerul curat şi mai mult n-auzi decât auzi. Acolo merge uairlesu, treigeu, ateveu, circulă lumea bună, maşinile tari, ştirile de ultimă oră. Nu poţi să devii sălbatic aşa, deodată!, trebuie să păstrezi legătura cu binefacerile lumii moderne şi să te întrebuinţezi de ele ca şi cum ai fi în acelaşi loc din care ai venit. Păi, degeaba ai dat ‘jde milioane pe mobil, leptop şi tun de bas? Ţoalele tale de firmă n-ar valora nici cât o balegă pe cărări sau poteci rătăcite prin păduri, chila de gel n-ar impresiona nici măcar o ciocănitoare şi la capătul drumului n-ai găsi decât, cel mult, un izvor cu apă. Parcă e prea insipid un astfel de scenariu, nu? Astea-s pentru căcănari de aia care umblă în bocanci de tură, cu şifonieru-n spate şi cu izoprenu la cur sau după cap, dorm în saci şi

„Tristă este căprioara…

…rătăcită printre munţi,

dar mai trist este copilul

rătăcit de la părinţi”.

Cam ăsta era unul dintre hiturile transportului în comun cu ceva vreme în urmă. Tramvaiele Tatra nu aveau în dotare sistem de sonorizare aşa că, în afara trancănelii specifice, cerşetorii asigurau o brumă de manifestare artistică pentru o buca’ de pâne, un bănuţ sau ce te lăsa şi pe matale sufletu’.

Lucrurile s-au schimbat, în autobuze şi tramvaie au apărut nu doar boxe ci şi elcidiuri, iar cerşetorii au cam rărit-o. Toate bune şi frumoase! Mai puţin partea aia cu

Răspunsu’ corect

Departe de mine gândul de a stabili care şi ce este adevărul.

Ultima oară când am îndrăznit să-mi dau cu părerea pe probleme aşa încurcate, am încurcat-o. Era la examenul la filosofie şi pentru un cinci amărât mi-am maltratat toată materia cenuşie, atâta cât am şi eu în dotare… Întrebarea „ce este este ?” o excita într-atât de tare pe doamna profesor pe cât mă constipa pe mine. Răspunsu’ corect nu l-a dat niciunul: ea nu-l accepta pe-al meu, eu nu-l înţelegeam pe-al dânseia. Complexat de prostia mea din cap mi-am permis să îi adresez o întrebare la fel de filosofică, întrebare pentru a cărei răspuns

Opăriţii

Nimic, dar absolut nimic din toată blogosfera, din toată galaxia site-urilor de tot felul, a forumurilor de toate culorile şi a oricăror manifestări de liberă exprimare, nu mă sictireşte mai rău decât aberaţiile politice.

Că politicienii ne tratează cu sictir, ne scuipă-ntre ochi zi de zi şi ne şterg doar în campaniile electorale, asta pot să înţeleg. Nu-mi place, nu-mi convine, da’ alternativa existentă în momentul de faţă nu mă atrage. Aşă că-mi văd de viaţa mea.

Sictiru’ meu maxim se naşte atunci când constat că toată lumea creştină, atee, satanistă, penticostală, heterofilă, bisexuală, necrofilă, bâlbâită, surdo-muto-ciunto-chioară a devenit cunoscătoare de politică. Nu doar cunoscătoare, dar şi