Prescură nu daţi?

Dacă ar fi să scriu câte un text de fiecare dată când mi se face lehamite de câte ceva aş sfârşi făcându-mi-se lehamite de scris. Ei, şi cum au trecut suficiente ocazii de lehamite nescrisă, azi consider că pot să scriu.

Aşadar, mi s-a făcut lehamite de ziua de 25 iunie fix de ziua ei. (Da’ aşa o lehamite, că nu cred că voi fi în stare să o exprim!). Fix acum un an murea fix de tot un anume cântăreţ şi nu era chip să râzi cu gura pân’ la urechi (din varii motive) fără să nu se uite concetăţenii chiorâş la tine. Eu auzisem un banc aşa de bun şi-l înţelesesm atât de bine încât m-am râs pe mine pân’ la lacrimi şi puţin a lipsit să nu mi-o iau pe cocoaşă de la naţiunea îndurerată, doar-doar m-oi înfrăţi şi eu cu durerea mondială. Am scăpat de bătaie şi astăzi, la fix un an de la bancul ăla foarte tare, mă oftic teribil deoarece l-am uitat.

Azi, 25 iunie, aflu şi eu că prin parcul Herăstrău de la capitală există o alee cu numele răposatului şi că, astăzi, 25 iunie, a fost zi de priveghi (că uitasem să vă spun) la monumentul ridicat în cinstea lui. Priveghi la un după deces nu prea se poartă după datina acestui popor dar, cum emanciparea nu cunoaşte limite şi nici absorbţia oricăror influenţe vestice obstacole, vrem, nu vrem, ne-am procopsit nu doar cu un idol postmortem, ci şi cu o manifestare nou-nouţă.

Şi acum ajung şi la partea cu lehamitea! Cum pipirigu’ mâne-sa de viaţă am ajuns noi principalul importator de idoli mondiali şi unde păpădia noastră s-au pierdut toţi românii care ar fi putut, la fel de postmortem, să dea numele unei străzi sau măcar al unei amărâte de alei? Să fi fost total nedemn de a sta scris pe o tăbliţă Toma Caragiu cu str. în faţă? Să fi angajat primăria toţi inculţii ţării şi să le fi dat pe mână botezul stradal astfel încât să nu încapă şi Amza Pelea pe undeva? Doina şi Ion Aldea-Teodorovici n-au voie şi ei la o străduţă cu 4-5 case numai pentru că n-au avut şi nici nu vor avea vreodată loc pe frecvenţele kiş efem, radio Mu sau şto efem?  Nichita Stănescu să fi botezat aşa de multe sticle încât să nu-i fi rămas şi de-o stradă? Da’ de Antonescu ce spuneţi?!…

De Antonescu spun eu: vreau să existe în orice oraş din ţara asta un bulevard enervant de mare care să-i poarte numele! Şi vreau să existe un singur om curajos care să ne spună cine şi ce a fost cu adevărat Antonescu şi să ne scoată din cap propaganda mincionoasă a unor lingăi lipsiţi de coaie care-şi spun istorici! Vreau, da’ vreau degeaba şi mi se face lehamite! Mi se face lehamite că Antonescu e interzis pentru că, vezi Doamne!, făcea epurare etnică eliminând ţiganii, în timp ce mihăiţă din america e cineva tocmai pentru că s-a autoepurat pân’ la stadiul de albă-ca-zăpada şi a justificat astfel nevoia de (chiar nu contează dacă fix şapte) pitici. Da’ una e să te naşti american şi alta e să te naşti român sau orice altceva, da’ mai ales român!

Cu mihăiţă-n suflet şi-n asfalt naţiunea română a mai umplut un gol, a mai scris o pagină de istorie universală şi nu mult i-a lipsit să-şi bage piciorul în propria conştiinţă dacă, bineînţeles!, ar mai fi găsit-o acasă!

Păi cum dracu’ să fie acasă când ea era la priveghi în Herăstrău?!

De ăla pe băţ

Vă şi mă scutesc de o introducere total lipsită de relevanţă şi vă destăinui că astăzi, printr-o împrejurare oarecare, am ajuns la ministerul turismului şi nu-mai-ştiu-cum. Treaba mea acolo s-a rezumat la două semnături, trei ştampile şi aproape un sfert de ceas aşteptare în holul principal al preaminunatei instituţii.

În sfertul de oră petrecut sub supravegherea înţepătoare a garsonului (care în franţuzeşte se scrie altcumva) albastru de la uşă, am avut ocazia să studiez un exemplar autentic de şofer al unei astfel de instituţii. Fără a-i găsi pricină din considerente fizionomice sau vestimentare, găsesc necesar să le aduc în discuţie pentru că ele întregesc imaginea călcătorului de dale şi pedale ministeriale.

Pantofi de lac stil ciocate, pantaloni negri, sacou negru două mărimi în plus, cămaşă parţial albă, cravată vişinie cu puchiţele (sau firimituri), păr brun-roşcat, constituţie generală aproximativ umană – asta pe partea vestimentară şi puţin fizionomică. Pe partea fizionomică, mai rău!: cum nu poate limba mea să-mi lingă cotul, aşa nici genunchiul lui stâng nu-l poate atinge pe cel drept (adica din partea dreaptă) şi de aici, probabil, şi mersul lui destul de derutant; abdomenul foarte bine delimitat de două oase masive şi-o curea cauzatoare de încreţeturi la pantaloni; bust platfusian împins extrem în faţă pentru o posibilă imagine impozantă având ca efect doar o caricatură mişcătoare; mărul lui Adam proeminent şi ascuţit segmentând aproape simetric gâtul lung şi, peste toate acestea, o faţă… N-aş putea să jur că DEX-ul ar încadra-o la respectiva definiţie şi nici că e legal să o expună public dar, ţinând cont că ceva pile sus-puse tot are, presupun că a primit derogare. O moacă total ascuţită şi-o ceafă total plată, o pereche de buze din a căror lipire rezulta o dungă perfect orizontală şi-un nas absolut perpedicular pe gură, toate acestea păleau şi deveneau detalii în faţă piesei de rezistenţă: ochii. Mă jur pe viaţa lui lazlo tochioş (care în bozgoreşte se scrie altfel) că privire cu o încărcătura mai mare de inteligenţă decât la individu ăsta, eu n-am văzut! De undeva din fundul capului, probabil tangenţial cu ceafa, cei doi ochi verzi-căprui emanau un grad de emancipaţie şi de falsă activitate neuronală calitatea întâia (care în limba română sigur nu se scrie aşa)!

Cu un aer superior şi cu o atitudine plină de simţul proprietăţii, sinonimul cuvântului care se pune pe băţ şi nu e vată de zahăr, a făcut uz de armamentul din dotare (telefonul mobil) şi a purtat o discuţie foarte solicitantă din punct de vedere fizic. Partea audio mi-a rămas străină, partea video pe retină şi o reproduc aici.

Ca şi când deplasarea lui prin faţa uşilor glisante cu detector de mişcare nu ar fi fost suficientă, don’ şofior avea şi un tic caracteristic spasmofiliţilor în sensul în care dădea din cap ca şi cum ar fi bătut cuie imaginare cu fruntea într-o scândură la fel de imaginară plasată imaginar la vreo 10-15 centimentri de ţeasta lui diformă; vărfu de la băţ se încadra perfect în categoria utilizatorilor de telefoane mobile care folosesc ambele membre superioare la capacitate maximă pentru a exprima verbal câteva aberaţii şi cu uşurinţă ar putea constitui material de studiu pentru un proiect de lege care să interzică gesticulatul la telefon. Foarte atent la imaginea lui şi văduvit de prezenţa unui partener de dialog giesem, pilotul de bmw a încercat îndelung să-şi aranjeze părul în reflexia uşilor glisante şi probabil ar fi reuşit dacă acestea nu s-ar fi deschis de fiecare dată când apărea ceva în faţa lor, aşa că s-a orientat din mers şi a coborât la maşină (o “amărâtă” de serie 5) pentru o oglindire fără intermitenţe.  În plin proces de înfrumuseţare, pe trotuarul respectiv au avut drum şi trei căprioare îmbrăcate sumar care, văzând strigoiul oglindindu-se, au chicotit scurt şi l-au distras astfel de la activitatea lui. Exact în momentul în care el a apăsat butonul pentru a le dezvălui fetelor cine e tăticu’ acelei maşini, toate trei au avut proasta inspiraţie de a-l privi în ochi şi instinctul primar de a o lua la fugă, ceea ce nu s-a întâmplat din simplul motiv că acolo se termina trotuarul iar semaforul era roşu. Când s-a făcut verde,  instinctul şi-a intrat în drepturi.

Sfertul total neacademic de aşteptare odată terminat a adus şi finalul studiului asupra acestui exemplar pe care nu îndrăznesc să-l încadrez într-o specie anume dintr-un minim de respect pe care-l port oricăror vieţuitoare.

Pe drumul de întoarcere m-am tot gândit la turismul din ţara noastră şi, oricât mi-aş fi dorit, n-am reuşit să evit comparaţia cu şoferul ministerial şi bmw-ul serie 5: atât turismul din România cât şi frumoasa maşină nu sunt conduse  nici de cine trebuie, nici cum trebuie şi nici nu merită lăsate pe mâna unor nepricepuţi dezertaţi de pe băţ.

Un domn

Încerc de două zile să scriu despre acest domn şi mai am puţin până să elimin prin frecare tasta backspace.

Despre acest domn se poate scrie în toate felurile, însă nu se cuvine a scrie decât într-unul singur. De două zile încerc să scriu cum pot şi cum se cuvine. Până azi n-am reuşit!

Dintre-atâţia domni câţi sunt şi despre care se poate scrie eu am ales să scriu despre domnul Tudor care mi-a stricat primul radiocasetofon. Primul radiocasetofon l-am primit cadou în prima vară din liceu când, spre surprinderea generală, n-am rămas corigent. Tot atunci am primit cadou şi câteva casete audio la pachet cu o vacanţă liniştită.

Puţinul timp pe care-l petreceam în casă şi nu avea ca scop dormitul, îl alocam audiţiei noilor mele casete la noul meu radiocasetofon. De primele două m-am săturat relativ repede, de cea de-a treia nu prea… E drept, n-a durat mult până să devină singura mea opţiune deoarece, odată rămasă înţepenită, n-am reuşit nicidecum să curm relaţia simbiotică şi fortuită dintre ea şi radiocasetofon.

Zilele de vară treceau repede şi, preponderent, se rezumau la bătut beşica de fotbal sau de baschet undeva prin Copou. Serile şi nopţile se consumau fie fără băşică prin Copou, fie cu domnul Tudor şi radiocasetofonul meu cu a lui casetă înţepenită. Copoul nu poate fi povestit, domnul Tudor nici atât – şi unul şi altul trebuie trăite.

Puţine au fost serile lipsite de întâlniri cu domnul Tudor şi arareori s-au terminat altcumva decât târziu în noapte. Prezenţă elegantă şi distinsă, domnul Tudor contrasta evident cu firea mea de licean rebel, chiulangiu şi mai mereu corigent, dar asta nu a părut a-l deranja vreodată, iar pe mine nici atât. Îl ascultam cu o sfinţenie care pe tata l-ar fi făcut invidios şi-l redescopeream seara de seara ca şi când poveştile lui ar fi fost mereu altele, deşi poveştile lui erau mereu aceleaşi. Mă regăseam pe uliţele din poveştile lui, mă imaginam pe Tâmpa, mă întruchipam trubadur, mă îndrăgosteam de Ludmila, de primăvară, de niciodată toamna, de salcâmi şi mă pierdeam în alte timpuri, în alte locuri, în alte lumi, ascultându-l.

Undeva, la capătul de jos al Copoului, eu, domnul Tudor şi-un casetofon am strâns toată lumea şi toate epocile într-o casetă, într-o vară.

Domnul Tudor m-a învăţat într-o vacanţă ce n-au reuşit profesorii în doi ani de şcoală; tot el, domnul Tudor, mi-a cultivat plăcerea de a visa la lucruri simple şi frumoase, la ochi albaştri, cosiţe aurii şi mâini calde..; de la domnul Tudor care mi-a stricat primul radiocasetofon am aflat că fără poezie şi poveste niciun suflet nu e-ntreg şi nicio făptură deplină. De la domnul Tudor aflu şi acum că, fără a-i face cinste ca fost corigent, aici şi acolo este ţara mea şi neamul meu cel românesc, iar în a vorbi despre asta nu-ncape altceva decât mândrie, speranţă şi plăcere. De la domnul Tudor am căpătat ocazia de a scrie aceste rânduri şi, totodată, obligaţia.

Nu-l cunosc pe domnul Tudor.

Domnul Tudor este doar una dintre poveştile adolescenţei mele şi una dintre poeziile prezentului meu, nimic mai mult decât muzica domnului, de această dată, Tudor Gheorghe. Urcat pe scenă şi blocat în radiocasetofon domnul Tudor devine Tudor Gheorghe, în rest rămâne om. Un domn.

E a treia zi în care nu scriu aşa cum se cuvine despre domnul Tudor şi de-abia azi îmi dau seama că domnul Tudor nu se poate nici scrie, nici povesti.

Până la urmă am fost corigent pe merit…