#themtoo

Încă mai există taţi care îşi învaţă fiii că nu e nimic greşit în a agresa o femeie, mai ales dacă aceasta le aparţine; încă mai există mame care îşi învaţă fiicele că bărbatul are dreptul să le agreseze fizic, mai ales dacă îi apaţin. Cei care recurg la violenţă fizică sunt cei care nu pot convinge, care nu pot accepta, care nu pot înţelege. Mai simplu: proştii. Cretinii.

Am asistat când eram mic la câteva bătăi pe care nişte femei le-au primit de la soţii lor. Din păcate, nu am avut ce face; din fericire, la noi în casă, deşi nu au lipsit certurile, nu s-a pus în niciun moment problema ca taică-miu măcar să intenţioneze sau să dea semne că ar putea face aşa ceva. Îmi aduc aminte şi acum o întâmplare de pe când aveam nu mai mult de şase ani: eram într-o staţie de autobuz cu părinţii mei şi taică-miu s-a dus să ia bilete de la chioşcul care se afla la maximum 20 de metri. Un alt bărbat, care probabil nu observase că suntem însoţiţi, a venit la noi şi i-a propus maică-mii nişte treburi de oameni mari, gen să-mi facă un frăţior. Maică-mea, pe cât de frumoasă, pe atât de înfiptă, l-a trimis la plimbare, recomandare pe care dacă ar fi luat-o în seamă poate că ar fi ratat întâlnirea cu taică-miu, dar n-a luat-o. Taică-miu e un tip care poate bate cuie doar cu mâna goală. În ciment. N-aş spune că l-a bătut, ci doar că i-a bătut obrazul. Cu o palmă. Somn.

În continuare voi relata cazurile unor persoane pe care le cunosc, în forma în care mi-au fost dezvăluite chiar de către ele. Numele şi locurile sunt cu totul altele decât cele reale, dar poveştile lor, din păcate! sunt.

Maria s-a mutat în Bucureşti urmându-şi prietenul, iubitul de la acea vreme. După ce Maria a pus câteva kilograme care au scos-o din standardul iubitei cu care se putea el afişa, ăla – posesor al unui fizic mai degrabă dizgraţios – a început să o certe, să îi spună că e grasă în timp ce făceau sex, în timp ce mânca, în timp ce îi făcea lui de mâncare. Apoi a început să o bată şi să-i interzică să mai lucreze tocmai pentru a nu mai avea motiv să iasă din casă şi să rămână captivă, dependentă financiar şi moral de el. Ultima bătaie pe care a luat-o s-ar fi putut încadra la tentativă de omor. A plecat. Cu kilogramele ei în plus, cu vânătăi, cu ciudă, cu regrete şi cu frică. 
Tehnic, Maria nu a fost violată. Practic, nu de puţine ori nu a avut ocazia să spună nu şi de multe ori nici măcar nu a avut curaj să spună nu, având de ales între a fi obiect sexual sau obiect sexual bătut în prealabil.
Laura a mers la facultate într-un alt oraş decât în cel în care locuise până atunci. A locuit o perioadă în cămin apoi s-a mutat în chirie. La etajul nouă. Uneori mergea în cămin la colege. Tot în cămin mergeau şi nişte băieţi de-ai locului printre care unul cu părinţi puternici, influenţi. Un băiat neînvăţat cu refuzurile. Într-o seară Laura a primit o invitaţie fermă direct de la băiatul neînvăţat cu refuzurile. L-a refuzat. Dar într-o altă seară, pe holul căminului când Laura pleca spre casă a ieşit un băiat dintr-o cameră, a prins-o de braţ şi a tras-o înăuntru. Nu, nu băiatul nerefuzabil, ci un slujitor de-al lui care ştia şi putea să ţină o femeie strâns încât să nu ţipe, să nu fugă, să nu opună rezistenţă. Laura a fost violată într-o cameră de cămin şi ameninţaţă că va sfârşi într-o cameră mortuară dacă va îndrăzni să povestească ce i s-a întâmplat. Băiatul nerefuzabil şi prietenul lui au părăsit camera şi pe Laura fără nicio urmă de regret.

Laura a mai locuit o perioadă la etajul nouă. Tot de la etajul nouă Laura nu a vrut să mai trăiască, dar a refuzat în ultima clipă să moară. A supravieţuit. A reuşit să îngroape adânc trauma, să găsească motive şi bucurii pentru care să trăiască şi visuri care să facă suportabil coşmarul. Coşmarul de neiutat.
Anca a fugit de acasă, a lucrat la covrigi, la bar, la alimentara şi a intrat la facultate. Părinţii ei au plecat în Italia şi distanţa i-a apropiat după doi ani în care Anca nu i-a putut ierta tatălui ei excesul de alcool. Îi trimiteau bani ca să se poată ţine de facultate, ca să nu fie nevoită să muncească. Anca învăţa bine şi uneori ieşea în club la karaoke. Într-o joi, după ce a cântat a primit aprecierile unui bărbat şi invitaţia de a lua loc la masa lui. A acceptat-o şi mai apoi a primit şi invitaţia de a fi dusă cu maşina până la cămin şi a acceptat-o şi pe aceea. Ce s-ar fi putut întâmpla rău, mai ales că tipul părea de încredere?! Urcată în maşină alături de el şi de un prieten de-ai lui, Anca nu a mai ajuns în cămin în seara aceea. Şi nici în următoarele două. Duminică, târziu în noapte a intrat în cameră. Bătută, plânsă, epuizată. Peste ceva timp s-a destăinuit: mi-au spus că mergem să mâncăm ceva şi că mă vor duce apoi în cămin; după ce am mâncat am plecat spre cămin, ei doi în faţă şi eu în spate; am ajuns într-o zonă cu case răsfirate de la marginea oraşului unde ar fi trebuit ca cel din faţă să coboare şi eu să fiu dusă la cămin; a coborât şi am fost chemată pe locul din faţă, dar cum am coborât din maşină am fost luată de mână şi poftită în casa în poarta căreia parcasem. Am refuzat, am încercat să îmi eliberez mâna şi să fug şi atunci am primit prima palmă. Imediat mi s-a pus mâna la gură pentru a nu ţipa şi m-au târât înăuntru. Nu are rost să ţipi, nu te aude nimeni mi-au spus. N-am ţipat. I-am implorat să mă lase să plec, să nu-mi facă rău şi mi-au spus că în niciun caz nu-mi vor face rău. Au pus băutură în pahare şi m-au invitat să beau, i-am refuzat. Bei cu noi şi când terminăm sticla îţi chemăm taxi şi poţi pleca. Deja îmi era extrem de frică şi am acceptat să stau până ar fi băut ei toată sticla, dar i-am rugat să nu mă oblige să beau şi eu. Au acceptat. Unul dintre ei a pornit televizorul, a schimbat câteva canale cu muzică şi într-un final a lăsat pe un canal cu filme porno. Mesajul era clar şi aşa, dar au ţinut să mi-l spună direct: vrem să facem cu tine ce fac şi ăia. Am intrat brusc în starea de panică, am început să plâng şi să tremur incontrolabil. Nu le-a păsat! Unul dintre ei a venit în spatele canapelei şi mi-a scos bluza, celălalt s-a pus in faţa mea şi mi-a tras brutal blugii. Apoi au urmat momente de groază şi de umilire. M-au forţat să beau, să îi mângâi, să îi sărut. Îmi doream să mor. 

Anca n-a murit, dar a îndurat timp de trei zile un tratament de sclav: sechestrare, bătaie, viol, ameninţări cu mutilarea, înjurături. Într-un final au scos-o goală din casă, i-au pus hainele într-o pungă şi au dus-o cu o altă maşină pe un câmp unde cu cuţitul la gât a jurat să nu reclame nimic niciodată dacă vrea să mai rămână în viaţă. Anca a rămas în viaţă cu o traumă care a făcut-o să-şi dorească moartea şi va trăi cu ea toată viaţa.
Niciuna dintre aceste fete nu a avut curajul să meargă la poliţie, la spital sau la tribunal pentru că fiecare dintre cei trei agresori era un protejat al autorităţilor. Nişte călăi care în oraşelor lor îşi permit nu doar să nu respecte legea, ci chiar să o controleze şi să o subjuge. 

Am încercat furia şi ura, neputinţa şi frustrarea  atunci când am aflat poveştile lor. De la ele! E covârşitor de greu să asişti la rememorarea unor experienţe care dezumanizează, care schilodesc vieţi şi taie nemilos din sufletele unor femei. În acele momente nu poţi rămâne profund raţional, nu poţi găsi căi decente prin care să condamni şi să pedepseşti astfel de oameni. Vrei să-i torturezi în moduri inimaginabile, îţi asumi fie şi ipotetic rolul de barbar, de om lipsit de compasiune şi incapabil de milă. Vrei să-i traumatizezi irevocabil astfel încât experimentele de la Piteşti sau de la Sighetul Marmaţiei să pară tratamente de SPA.

Dar nu poţi să faci nimic din toate astea. În schimb, poţi să îţi promiţi ţie că ori de câte ori vei asista la situaţii în care poţi ajuta, poate chiar salva o femeie, o vei face. Şi poţi spera că o vor face şi alţii. Pentru că pe undeva poate ai o mamă, poate ai o soră, poate ai o soţie, poate ai o prietenă, poate ai o iubită. Pentru că pe undeva poate ai o fiică.

Pentru că trebuie să-ți dovedești că ești om. Bun.

Anunțuri

Cum m-am bătut cu Universul

De mic am dezvoltat o abilitate deosebită de a mă tampona cu mediul înconjurător. Am convingerea că asta mi-a afectat un pic şi memoria, drept pentru care nu-mi aduc aminte prima coleziune din care am ieşit învingător – poate şi pentru că am ieşit puţin leşinat.

Am început lupta cu universul dând cu capul de sobă. Teracota nu a fost impresionată la fel cum, mai târziu, nu au fost nici gardul, nici oiştea, nici alte obiecte imobile care-şi vedeau de netreaba lor. Prima confruntare pe care am pierdut-o a fost cu un cârlan ofticos care a răspuns cu o forţă disproporţionată unei flegme pe care i-am trântit-o, din plictiseală, în meclă.  Am fost suficient de bulversat ca să nu am timp de reacţie înainte ca el – cârlanul – să se fi făcut berbec, deci l-am iertat.

Mai târziu am intrat în conflict cu mobilierul urban. Până să am ţoacla (bicicleta) în portofoliu m-am luptat din picioare cu: leagănul, balansoarul, toboganul, balustrada şi alte câteva piese. Noroc de rugină, altfel rămâneam nerăzbunat. Cum m-am împroprietărit cu ţoacla, cum am luat viteză. Prima viteză am luat-o fără frână şi, dacă n-ar fi fost Dacia în calea mea, aş fi ajuns departe. Tot în viteză am tranşat şi disputele cu tomberonul, cu gardul, cu stâlpul, cu gardul (era un gard lung…), cu alte biciclete şi cu încă vreo două, nouă obiecte care nu ştiam ce-s (sau nu-mi mai aminteam).

Odată cu vârsta mi-au crescut şi aspiraţiile, odată cu aspiraţiile şi daunele. Am suferit avarii după ce ţoacla m-a abandonat din mers, după ce casa pe care mă aflam în deplasare s-a terminat înaintea deplasării, după ce am estimat corect numărul treptelor de sărit, sărindu-le înainte, după ce uşile de la ţară mi-au rămas mici.

Micile accidente mi-au rămas întipărite pe coate, pe genunchi, pe palme şi pe restul componentelor acoperite de piele. În rest, nu am nimic.

Marile accidente, în schimb, au dus la avarii care au necesitat intervenţii aşa cum scrie la carte – la cartea de medicină. În urma unei astfel de intervenţii am ajuns eu pe mâna unor dudui de la recuperare şi de-abia atunci am început să regret lupta pe care am dus-o – şi pe care am pierdut-o – cu universul.

În 2010 m-a prăjit Mihaela Delafizio în două episoade: episodul 1 şi episodul 2.

În 2014 am scăpat de Mihaela, dar povestea continuă.

Acuş 🙂

Menopauză de publicitate

Profit de momentul ăsta în care ipocrizia de care sunt capabil e incapabilă şi admit că, nu de puţine ori, m-am amuzat vizionând sau ascultând reclame. Unii consideră publicitatea ca fiind o artă şi nu puţini sunt cei care, născând-o, se consideră artişti. Or fi, nu zic nu, da-n cazu’ ăsta propun ca şi popii să se numească aşişderea pentru că datu’ cu cădelniţa la un milimetru de batic e tot o artă, nu?!

Publicitatea e cea care ne spune pe ce şi când să ne dăm banii. E, dacă suferiţi comparaţia, un fel de soţie. Şi pentru că porunca ne scapă de responsabilităţi şi de justificări o primim.

Şi ca să intrăm în concret, poftim cazuri!

Cazul „fugim, fugim, la sigur că slăbim”: Citește în continuare

V-aţâţe ascunselea

Încerc statutul de fiţos: cafenea în mall, un chiller bun (curioşii pot întreba), ţigări aromate. Nu că aş fi programat să fie aşa, pur şi simplu frec menta între două consultaţii medicale…

Temă: ţâţe goale la tot pasul.

Cum anul ăsta primăvara a fost nerăbdătoare să vină şi să plece, iată-mă în plină vară încă din mai. Nu sunt şi nici nu voi fi vreodată vreun fan al căldurii din mai multe considerente: disconfort termic, disconfort olfactiv, disconfort vizual. Pe primele două vi le ofer virgine, de a treia mă ocup începând cu rândul următor. Citește în continuare

Alo? Nu, greşeală!

Care n-ai avut ocazia să afli despre ultimele tendinţe de vorbit la telefon, ia şi află!

Partea cu forma de salut „bună” am lămurit-o acolo, aşă că aici mă pot ocupa de treburi mai sensibile, cum ar fi prenumele.

Prenumele nu este totuna cu pronumele şi cred că tocmai această condamnare la banalitate a condus la atribuirea unui nou rol prenumelui. Pentru o mai bună înţelegere a noului său rol voi reda un dialog relevant între doi cunoscuţi angajaţi dintr-o mutinaţională absolut necunoscută: Săndel şi Eleonor.

Săndel, având de rezolvat urgent o treabă, îl sună pe Eleonor deoarece, însuşi Eleonor, e cel care-l poate ajuta şi nimeni altcineva. Citește în continuare

Multilateral dezorientat

Teoria ultimilor ani recomandă prudenţă maximă atunci când un angajat se exprimă în mediul on-line. Dacă nu lucrezi la băcănia unei vecine în etate de 78 de ani, atunci ai toate şansele ca părerile tale lansate în cosmos pentru microbacteriile de pe Pluto să fie interceptate de cel/cea care, pentru 8-9 ore pe zi, ţi-e şef.

Cum duminica e închis la băcănie, îmi permit.

Îmi permit să judec şi să critic noţiunea de multitasking – noţiune care vine la pachet cu proactivitatea, cu rezistenţa la stress şi cu o adaptabilitate mai pronunţată decât pronunţia cuvântului în sine.

În general, fiecare loc de muncă (job) implică şi o fişă a postului. Fişa are darul de a lămuri ceea ce Citește în continuare

Un corigent acuză

Prima mea notă de 7 a fost la caligrafie. Litera „e” mare de mână mi-a stricat media generală suficient de rău încât să nu primesc mai mult de premiul 2, amânând astfel prima mea coroniţă.

Prima mea coroniţă n-am luat-o niciodată. În liceu am fost destul de aproape, dar medicul stomatolog a considerat că mai bine-mi scoate măseaua decât să-i pună coroniţă.

Prima mea notă de 7 în liceu a fost la geografie şi mi-a salvat, împreună cu un 8 vânat cu mare sârg, media pe tot anul. Ceea ce în clasele primare mi se părea a fi o ruşine, în liceu devenise deja performanţă.

Aş putea să afirm într-un mod ferm că am făcut şcoala degeaba, dar mai aproape de adevăr aş fi Citește în continuare

Ce-aţi căutat în stradă?

Notă: acest text reprezintă o excepţie de la una dintre regulile acestui blog. Îmi cer scuze sincere tuturor celor care nu se aşteptau şi nici nu-şi doreau să găsească un astfel de text aici.

Ce-aţi căutat în stradă?

Voi, bravi foşti militari atrofiaţi după doar 20 de ani de „muncă”, ce-aţi căutat în stradă? Pensii prin care să-i sfidaţi pe toţi ceilalţi pensionari? Bine că nu vi se dau, foarte bine!

Voi, „martiri” ai revoluţiei, teferi şi nevătămaţi, ce-aţi căutat în stradă? Recompense pentru vitejia voastră? Să am pardon, da’ aţi primit libertate, ajungă-vă!

Voi, bişniţari şi speculanţi doborâţi de criză, nevoiţi să trăiţi doar din ajutor social, ce-aţi căutat în stradă? Ciubucăreală, ha? La muncă bă!, ne-am săturat de şmecheri şi combinatori!

Voi, bolnavi închipuţi, paraziţi sănătoşi pe spatele celor ce muncesc, ce-aţi căutat în stradă? Ridicaţi-vă şi umblaţi, nu mai staţi la cerşit!

Voi, simpatizanţi politici de toate culorile, ce-aţi căutat în stradă? V-aţi săturat de „ăştia”?! Da’ nu v-aţi săturat să vă săturaţi, o dată la 4 ani, de oricare „ăştia” şi să-i chemaţi înapoi pe oricare „ăia”?

Voi, toţi cei care-aţi ieşit în stradă pentru o viaţă mai bună, ce soluţii propuneţi? Sau vreţi doar schimbare şi-atât?

Voi, devoratori de-antene şi realităţi, ce-aţi văzut în stradă? Aţi văzut un popor demn care-şi strigă nemulţumirea?!, că eu nu l-am văzut!

Voi, toţi ceilalţi care-aţi fost în stradă pentru o schimbare majoră, pentru regăsirea identităţii noastre, a tuturor, v-aţi putut face auziţi?, că eu nu v-am auzit! I-am auzit doar pe cei care nu-l mai vor pe băsescu, pe cei care vor case, pe cei care au fantezii sadice cu udrea, pe cei care vindeau seminţe, pe admiratorii opoziţiei, pe fanii lui chuck, pe suporterii echipelor de fotbal, pe toţi cei enumeraţi înaintea voastră!

Voi, noi, toţi cei care încă mai suntem aici, vinovaţi şi victime ale aceleiaşi probleme, ce să căutăm în stradă? O nouă societate, o schimbare radicală a elitelor care ne reprezintă, o minune? Din păcate, nu în stradă le vom găsi şi nici în stradă nu le vom naşte!

Să mergem toţi acasă!

Să învăţăm, toţi cei care încă nu ştim, că doar o societate sănătoasă poate naşte elite capabile să o reprezinte şi să-i asigure bunăstarea. Să devenim noi mai responsabili pentru a le putea cere celor care ne conduc o atitudine responsabilă. Să ne curmăm decadenţa şi să ne salvăm identitatea pentru a deveni o singură voce care să se poată face auzită.

Să nu mai dăm şpagă, să nu mai aşteptăm şpagă; să nu tăiem zilnic mii de copaci pentru a tipări mizerii (vezi click, cancan, libertatea); să ducem gunoiul la coş, să cerem coşuri acolo unde nu există; să redevenim solidari, să ne cultivăm spiritul civic, să renunţăm la lamentări; să nu mai „punem botul” la toate promisiunile electorale, să nu mai punem ştampila pe „liberali”, „socialişti”, „democraţi” doar pentru că avem convingeri politice – „ei” nu au!; să ne abandonăm „vedetele” şi să ne regăsim artiştii; să facem efortul de-a scrie România cum se scrie şi nu altcumva; să le oferim copiilor noştri o ţară-n care să-şi dorească să rămână şi părinţilor, fraţilor noştri o ţară-n care să-şi dorească să revină!

Dacă nu (mai) vrem să fim ignoraţi, minţiţi, furaţi, atunci e timpul să naştem reprezentanţi (de conducători suntem sătui!). Aşadar, să încetăm a mai fi ignoranţi, mincinoşi, speculanţi!

P.S.: Pentru toţi cei care se/mă vor întreba dacă am simpatii politice răspunsul este NU!, am doar antipatii!

Studiu de haz

Râsul – nu animalul, ci celălalt – are proprietăţi dintre cele mai diverse.

Studii profunde au arătat că râsul ajută la creşterea încrederii în sine, la creşterea speranţei de viaţă, la creşterea masei corporale şi la alte creşteri. La alte creşteri sigur nu intră crescutul găinilor moţate sau al nutriilor! Am experimentat pe pielea (sau penele) lor câteva casete cu d.o.d. şi vacanţa mare, rezultatele fiind dezamăgitoare, aproape tragice: nutria a avut o tentativă de suicid prin înecare, iar 3 găini din 4 s-au struţificat în colbul ogrăzii.

Râsul, odată stârnit, poate determina reacţii inedite precum: aplaudatul, grohăitul, plânsul, spasmofilia, delirul. Oricare ar fi reacţiile, oamenii au plăcerea de a istorisi fazele amuzante şi cele mai întâlnite recomandări care vin să sublinieze caracterul ilar al acestora sunt următoarele: „m-am căcat pe mine de râs”, „deci te pişi pe tin’ de râs”, „leşini de râs”. Mai puţin populare sunt: „m-am spart de râs”, „mă râd de mă strâc”, „m-am fărmat de-atâta râs” şi altele, dar capul de listă îl ţin cele enumerate iniţial, deci să analizăm.

„Am leşinat de râs” –  poate cea mai apropiată de realitate. E drept că uneori râsul delirant aduce puţin cu ameţeala, da’ eu tot nu cred că a leşinat careva, la propriu!, de râs! Dacă ştie cineva un caz este rugat să ni-l dezvăluie şi nouă – în situaţia în care leşinatul nu şi-a mai revenit, vă rog să nu ne aduceţi la cunoştinţă deoarece cazul întră la capitolul „am murit de râs” şi asta chiar nu e de râs.

„M-am căcat pe mine de râs”, „deci te pişi pe tin’ de râs” – le tratez împreună deoarece sunt foarte apropiate, fizic vorbind.  În momente de un crunt amuzament am constatat că unele supape mai scapă, da’ nicidecum mai mult de-un pârţ, două. A păţit cineva ruşinea să scape şi continuarea? Nu cred…. Oricum, fie că voi crede, fie că nu, tot nu înţeleg de ce râsul are efecte aşa limitate.

De ce n-ar putea râsul să determine şi altfel de reacţii, cum ar fi:

– „bă, am râs de mi-a curs ceara din urechi!”;

– „deci îţi spun, râzi de-ţi creşte hemoglobina”;

– „am râs până mi s-a comprimat sucu gastric”;

– „nu mai puteam să râd că-mi muşcam limba de la cât mi s-a umflat testosteronul”;

– „râzi de faci roşu-n gât”;

– „am râs pân-am intrat la menopauză!” ?

Râsul poate avea mai multe surse, însă niciuna nu este universală din varii motive… Am întâlnit oameni care nu gustă bancurile, oameni care nu apreciază desenele animate, care nu înţeleg umorul lui Horaţiu Mălăiele, care nu găsesc nimic amuzant în nicio circumstanţă…  Cred că posibilitatea de a te amuza ţine mult şi de imaginaţie, astfel încât nu pot să-i condamn pe cei care nu o au pentru simplu motiv că ar fi meschin să mă leg de neajunsurile semenilor mei.

Cum unii nu găsesc nimic amuzant în nimic, tot aşa sunt şi unii care găsesc de cuviinţă să se amuze pe seama cui nu ar trebui. Batjocura a devenit cel mai la modă umor! E la fel facil să râzi de un amărât de la şcoala ajutătoare care nu ştie pluralul de la telecomandă, pe cât este de greu să-ţi insuseşti bunul-simţ; e cu mult mai cool să auzi la nesfârşit „pula, muia, căcat, morţi’ măti, sloboz” la un stand-up ieftin, decât să mergi la teatru – „Tache, Ianche şi Cadâr” nu face nici cât o ceapă degerată în faţa glumeţilor de azi (a nu se înţelege că nu există şi umorişti de stan-up care chiar au umor şi bun-simţ!); în fine, e mişto să râzi de cineva decât cu cineva.

Las baltă studiul de faţă cu zâmbetul pe buze şi cu gândul la ce-ar mai putea găsi amuzant alţii pe această temă. Îmi imaginez că, dacă n-am eu umor – ceea ce poate fi şi adevărat -, poate au alţii.