Cum m-am bătut cu Universul

De mic am dezvoltat o abilitate deosebită de a mă tampona cu mediul înconjurător. Am convingerea că asta mi-a afectat un pic şi memoria, drept pentru care nu-mi aduc aminte prima coleziune din care am ieşit învingător – poate şi pentru că am ieşit puţin leşinat.

Am început lupta cu universul dând cu capul de sobă. Teracota nu a fost impresionată la fel cum, mai târziu, nu au fost nici gardul, nici oiştea, nici alte obiecte imobile care-şi vedeau de netreaba lor. Prima confruntare pe care am pierdut-o a fost cu un cârlan ofticos care a răspuns cu o forţă disproporţionată unei flegme pe care i-am trântit-o, din plictiseală, în meclă.  Am fost suficient de bulversat ca să nu am timp de reacţie înainte ca el – cârlanul – să se fi făcut berbec, deci l-am iertat.

Mai târziu am intrat în conflict cu mobilierul urban. Până să am ţoacla (bicicleta) în portofoliu m-am luptat din picioare cu: leagănul, balansoarul, toboganul, balustrada şi alte câteva piese. Noroc de rugină, altfel rămâneam nerăzbunat. Cum m-am împroprietărit cu ţoacla, cum am luat viteză. Prima viteză am luat-o fără frână şi, dacă n-ar fi fost Dacia în calea mea, aş fi ajuns departe. Tot în viteză am tranşat şi disputele cu tomberonul, cu gardul, cu stâlpul, cu gardul (era un gard lung…), cu alte biciclete şi cu încă vreo două, nouă obiecte care nu ştiam ce-s (sau nu-mi mai aminteam).

Odată cu vârsta mi-au crescut şi aspiraţiile, odată cu aspiraţiile şi daunele. Am suferit avarii după ce ţoacla m-a abandonat din mers, după ce casa pe care mă aflam în deplasare s-a terminat înaintea deplasării, după ce am estimat corect numărul treptelor de sărit, sărindu-le înainte, după ce uşile de la ţară mi-au rămas mici.

Micile accidente mi-au rămas întipărite pe coate, pe genunchi, pe palme şi pe restul componentelor acoperite de piele. În rest, nu am nimic.

Marile accidente, în schimb, au dus la avarii care au necesitat intervenţii aşa cum scrie la carte – la cartea de medicină. În urma unei astfel de intervenţii am ajuns eu pe mâna unor dudui de la recuperare şi de-abia atunci am început să regret lupta pe care am dus-o – şi pe care am pierdut-o – cu universul.

În 2010 m-a prăjit Mihaela Delafizio în două episoade: episodul 1 şi episodul 2.

În 2014 am scăpat de Mihaela, dar povestea continuă.

Acuş 🙂

Menopauză de publicitate

Profit de momentul ăsta în care ipocrizia de care sunt capabil e incapabilă şi admit că, nu de puţine ori, m-am amuzat vizionând sau ascultând reclame. Unii consideră publicitatea ca fiind o artă şi nu puţini sunt cei care, născând-o, se consideră artişti. Or fi, nu zic nu, da-n cazu’ ăsta propun ca şi popii să se numească aşişderea pentru că datu’ cu cădelniţa la un milimetru de batic e tot o artă, nu?!

Publicitatea e cea care ne spune pe ce şi când să ne dăm banii. E, dacă suferiţi comparaţia, un fel de soţie. Şi pentru că porunca ne scapă de responsabilităţi şi de justificări o primim.

Şi ca să intrăm în concret, poftim cazuri!

Cazul „fugim, fugim, la sigur că slăbim”: Citește în continuare

V-aţâţe ascunselea

Încerc statutul de fiţos: cafenea în mall, un chiller bun (curioşii pot întreba), ţigări aromate. Nu că aş fi programat să fie aşa, pur şi simplu frec menta între două consultaţii medicale…

Temă: ţâţe goale la tot pasul.

Cum anul ăsta primăvara a fost nerăbdătoare să vină şi să plece, iată-mă în plină vară încă din mai. Nu sunt şi nici nu voi fi vreodată vreun fan al căldurii din mai multe considerente: disconfort termic, disconfort olfactiv, disconfort vizual. Pe primele două vi le ofer virgine, de a treia mă ocup începând cu rândul următor. Citește în continuare

Alo? Nu, greşeală!

Care n-ai avut ocazia să afli despre ultimele tendinţe de vorbit la telefon, ia şi află!

Partea cu forma de salut „bună” am lămurit-o acolo, aşă că aici mă pot ocupa de treburi mai sensibile, cum ar fi prenumele.

Prenumele nu este totuna cu pronumele şi cred că tocmai această condamnare la banalitate a condus la atribuirea unui nou rol prenumelui. Pentru o mai bună înţelegere a noului său rol voi reda un dialog relevant între doi cunoscuţi angajaţi dintr-o mutinaţională absolut necunoscută: Săndel şi Eleonor.

Săndel, având de rezolvat urgent o treabă, îl sună pe Eleonor deoarece, însuşi Eleonor, e cel care-l poate ajuta şi nimeni altcineva. Citește în continuare

Multilateral dezorientat

Teoria ultimilor ani recomandă prudenţă maximă atunci când un angajat se exprimă în mediul on-line. Dacă nu lucrezi la băcănia unei vecine în etate de 78 de ani, atunci ai toate şansele ca părerile tale lansate în cosmos pentru microbacteriile de pe Pluto să fie interceptate de cel/cea care, pentru 8-9 ore pe zi, ţi-e şef.

Cum duminica e închis la băcănie, îmi permit.

Îmi permit să judec şi să critic noţiunea de multitasking – noţiune care vine la pachet cu proactivitatea, cu rezistenţa la stress şi cu o adaptabilitate mai pronunţată decât pronunţia cuvântului în sine.

În general, fiecare loc de muncă (job) implică şi o fişă a postului. Fişa are darul de a lămuri ceea ce Citește în continuare

Un corigent acuză

Prima mea notă de 7 a fost la caligrafie. Litera „e” mare de mână mi-a stricat media generală suficient de rău încât să nu primesc mai mult de premiul 2, amânând astfel prima mea coroniţă.

Prima mea coroniţă n-am luat-o niciodată. În liceu am fost destul de aproape, dar medicul stomatolog a considerat că mai bine-mi scoate măseaua decât să-i pună coroniţă.

Prima mea notă de 7 în liceu a fost la geografie şi mi-a salvat, împreună cu un 8 vânat cu mare sârg, media pe tot anul. Ceea ce în clasele primare mi se părea a fi o ruşine, în liceu devenise deja performanţă.

Aş putea să afirm într-un mod ferm că am făcut şcoala degeaba, dar mai aproape de adevăr aş fi Citește în continuare

Ce-aţi căutat în stradă?

Notă: acest text reprezintă o excepţie de la una dintre regulile acestui blog. Îmi cer scuze sincere tuturor celor care nu se aşteptau şi nici nu-şi doreau să găsească un astfel de text aici.

Ce-aţi căutat în stradă?

Voi, bravi foşti militari atrofiaţi după doar 20 de ani de „muncă”, ce-aţi căutat în stradă? Pensii prin care să-i sfidaţi pe toţi ceilalţi pensionari? Bine că nu vi se dau, foarte bine!

Voi, „martiri” ai revoluţiei, teferi şi nevătămaţi, ce-aţi căutat în stradă? Recompense pentru vitejia voastră? Să am pardon, da’ aţi primit libertate, ajungă-vă!

Voi, bişniţari şi speculanţi doborâţi de criză, nevoiţi să trăiţi doar din ajutor social, ce-aţi căutat în stradă? Ciubucăreală, ha? La muncă bă!, ne-am săturat de şmecheri şi combinatori!

Voi, bolnavi închipuţi, paraziţi sănătoşi pe spatele celor ce muncesc, ce-aţi căutat în stradă? Ridicaţi-vă şi umblaţi, nu mai staţi la cerşit!

Voi, simpatizanţi politici de toate culorile, ce-aţi căutat în stradă? V-aţi săturat de „ăştia”?! Da’ nu v-aţi săturat să vă săturaţi, o dată la 4 ani, de oricare „ăştia” şi să-i chemaţi înapoi pe oricare „ăia”?

Voi, toţi cei care-aţi ieşit în stradă pentru o viaţă mai bună, ce soluţii propuneţi? Sau vreţi doar schimbare şi-atât?

Voi, devoratori de-antene şi realităţi, ce-aţi văzut în stradă? Aţi văzut un popor demn care-şi strigă nemulţumirea?!, că eu nu l-am văzut!

Voi, toţi ceilalţi care-aţi fost în stradă pentru o schimbare majoră, pentru regăsirea identităţii noastre, a tuturor, v-aţi putut face auziţi?, că eu nu v-am auzit! I-am auzit doar pe cei care nu-l mai vor pe băsescu, pe cei care vor case, pe cei care au fantezii sadice cu udrea, pe cei care vindeau seminţe, pe admiratorii opoziţiei, pe fanii lui chuck, pe suporterii echipelor de fotbal, pe toţi cei enumeraţi înaintea voastră!

Voi, noi, toţi cei care încă mai suntem aici, vinovaţi şi victime ale aceleiaşi probleme, ce să căutăm în stradă? O nouă societate, o schimbare radicală a elitelor care ne reprezintă, o minune? Din păcate, nu în stradă le vom găsi şi nici în stradă nu le vom naşte!

Să mergem toţi acasă!

Să învăţăm, toţi cei care încă nu ştim, că doar o societate sănătoasă poate naşte elite capabile să o reprezinte şi să-i asigure bunăstarea. Să devenim noi mai responsabili pentru a le putea cere celor care ne conduc o atitudine responsabilă. Să ne curmăm decadenţa şi să ne salvăm identitatea pentru a deveni o singură voce care să se poată face auzită.

Să nu mai dăm şpagă, să nu mai aşteptăm şpagă; să nu tăiem zilnic mii de copaci pentru a tipări mizerii (vezi click, cancan, libertatea); să ducem gunoiul la coş, să cerem coşuri acolo unde nu există; să redevenim solidari, să ne cultivăm spiritul civic, să renunţăm la lamentări; să nu mai „punem botul” la toate promisiunile electorale, să nu mai punem ştampila pe „liberali”, „socialişti”, „democraţi” doar pentru că avem convingeri politice – „ei” nu au!; să ne abandonăm „vedetele” şi să ne regăsim artiştii; să facem efortul de-a scrie România cum se scrie şi nu altcumva; să le oferim copiilor noştri o ţară-n care să-şi dorească să rămână şi părinţilor, fraţilor noştri o ţară-n care să-şi dorească să revină!

Dacă nu (mai) vrem să fim ignoraţi, minţiţi, furaţi, atunci e timpul să naştem reprezentanţi (de conducători suntem sătui!). Aşadar, să încetăm a mai fi ignoranţi, mincinoşi, speculanţi!

P.S.: Pentru toţi cei care se/mă vor întreba dacă am simpatii politice răspunsul este NU!, am doar antipatii!

Studiu de haz

Râsul – nu animalul, ci celălalt – are proprietăţi dintre cele mai diverse.

Studii profunde au arătat că râsul ajută la creşterea încrederii în sine, la creşterea speranţei de viaţă, la creşterea masei corporale şi la alte creşteri. La alte creşteri sigur nu intră crescutul găinilor moţate sau al nutriilor! Am experimentat pe pielea (sau penele) lor câteva casete cu d.o.d. şi vacanţa mare, rezultatele fiind dezamăgitoare, aproape tragice: nutria a avut o tentativă de suicid prin înecare, iar 3 găini din 4 s-au struţificat în colbul ogrăzii.

Râsul, odată stârnit, poate determina reacţii inedite precum: aplaudatul, grohăitul, plânsul, spasmofilia, delirul. Oricare ar fi reacţiile, oamenii au plăcerea de a istorisi fazele amuzante şi cele mai întâlnite recomandări care vin să sublinieze caracterul ilar al acestora sunt următoarele: „m-am căcat pe mine de râs”, „deci te pişi pe tin’ de râs”, „leşini de râs”. Mai puţin populare sunt: „m-am spart de râs”, „mă râd de mă strâc”, „m-am fărmat de-atâta râs” şi altele, dar capul de listă îl ţin cele enumerate iniţial, deci să analizăm.

„Am leşinat de râs” –  poate cea mai apropiată de realitate. E drept că uneori râsul delirant aduce puţin cu ameţeala, da’ eu tot nu cred că a leşinat careva, la propriu!, de râs! Dacă ştie cineva un caz este rugat să ni-l dezvăluie şi nouă – în situaţia în care leşinatul nu şi-a mai revenit, vă rog să nu ne aduceţi la cunoştinţă deoarece cazul întră la capitolul „am murit de râs” şi asta chiar nu e de râs.

„M-am căcat pe mine de râs”, „deci te pişi pe tin’ de râs” – le tratez împreună deoarece sunt foarte apropiate, fizic vorbind.  În momente de un crunt amuzament am constatat că unele supape mai scapă, da’ nicidecum mai mult de-un pârţ, două. A păţit cineva ruşinea să scape şi continuarea? Nu cred…. Oricum, fie că voi crede, fie că nu, tot nu înţeleg de ce râsul are efecte aşa limitate.

De ce n-ar putea râsul să determine şi altfel de reacţii, cum ar fi:

– „bă, am râs de mi-a curs ceara din urechi!”;

– „deci îţi spun, râzi de-ţi creşte hemoglobina”;

– „am râs până mi s-a comprimat sucu gastric”;

– „nu mai puteam să râd că-mi muşcam limba de la cât mi s-a umflat testosteronul”;

– „râzi de faci roşu-n gât”;

– „am râs pân-am intrat la menopauză!” ?

Râsul poate avea mai multe surse, însă niciuna nu este universală din varii motive… Am întâlnit oameni care nu gustă bancurile, oameni care nu apreciază desenele animate, care nu înţeleg umorul lui Horaţiu Mălăiele, care nu găsesc nimic amuzant în nicio circumstanţă…  Cred că posibilitatea de a te amuza ţine mult şi de imaginaţie, astfel încât nu pot să-i condamn pe cei care nu o au pentru simplu motiv că ar fi meschin să mă leg de neajunsurile semenilor mei.

Cum unii nu găsesc nimic amuzant în nimic, tot aşa sunt şi unii care găsesc de cuviinţă să se amuze pe seama cui nu ar trebui. Batjocura a devenit cel mai la modă umor! E la fel facil să râzi de un amărât de la şcoala ajutătoare care nu ştie pluralul de la telecomandă, pe cât este de greu să-ţi insuseşti bunul-simţ; e cu mult mai cool să auzi la nesfârşit „pula, muia, căcat, morţi’ măti, sloboz” la un stand-up ieftin, decât să mergi la teatru – „Tache, Ianche şi Cadâr” nu face nici cât o ceapă degerată în faţa glumeţilor de azi (a nu se înţelege că nu există şi umorişti de stan-up care chiar au umor şi bun-simţ!); în fine, e mişto să râzi de cineva decât cu cineva.

Las baltă studiul de faţă cu zâmbetul pe buze şi cu gândul la ce-ar mai putea găsi amuzant alţii pe această temă. Îmi imaginez că, dacă n-am eu umor – ceea ce poate fi şi adevărat -, poate au alţii.

Ia-o-n gură că se stinge!

Cine n-are vicii, să-şi procure!

Eu am mai multe vicii, iar unul dintre ele este fumatul. De ieri există o lege şi-o materializare a ei care-mi educă viciul: ţigările care se sting singure. Tot de ieri le înjur la foc atutomat şi-n cel mai curat mod pornografic, aşă că, fără să vreau, am găsit câteva propuneri la fel de idioate ca legea care-mi stinge ţigară dacă o pun în scrumieră.

Legea masturbării:

Orice persoană, indiferent de sex, va fi nevoită să depună un efort susţinut şi constant pe întreaga durată a masturbării. În caz contrar, obiectul masturbării va intra automat în stare flască (la posesorii de falus) sau va deveni perfect uscat şi impenetrabil (la posesoarele de vagin).

Legea posturilor TV destinate adulţilor:

Urmărirea programelor de către telespectatori se va face neîntrerupt (nici măcar de gestul involuntar de clipire!!!) până în momentul excitării optime pentru masturbare. Mutarea privirii sau clipirea vor genera comutarea automată pe Trinitas pentru cel puţin 3 minute, astfel încât privitorul să capete credinţa că poate respecta legea.

Legea prezervativelor:

Orice utilizator de prezervativ va fi nevoit să-şi canalizeze toată energia în sensul îndeplinirii funcţiilor sale, implicit a funcţiilor prezervativului, motiv pentru care orice pauză mai mare de 10 secunde va duce la rularea automată a prezervativului, iar pauzele mai lungi de 30 de secunde direct la explozie.

Legea lemnelor de pus pe foc:

Orice lemn pus pe foc şi lăsat nesupravegheat îşi va înceta arderea până la un nou contact vizual. Camerele web, cele de tip handycam sau alte tipuri de dispozitive pentru supraveghereavideo sunt interzise! Pânditul, de asemenea, este neeligibil!

Legea gumei de mestecat:

Guma de mestecat, odată intodusă în cavitatea bucală, nu poate fi lăsată în spaţiile create de dinţii lipsă sau între falcă şi gingie (sub limbă nici atât!), ci trebuie mestecată în permanenţă. Orice abatere va duce la solidificarea gumei sau, pentru abateri repetate, la lipirea ireversibilă de cerul gurii.

Legea posturilor de radio pentru tineret:

Orice post de radio care va difuza zilnic mai mult de 20 de piese sau alte piese decât cele lansate cel târziu cu o săptămână în urmă, va fi supus la măsuri punitive precum: difuzarea, timp de 24 de ore, a unei singure piese nelansate; recitarea în direct a versurilor (deşi sunt puţine melodiile care conţin mai mult de 3-4) melodiilor nedifuzate corespunzător; organizarea de concursuri în rândul cititorilor astfel încât să se evidenţieze faptul că şi-au însuşit porţia de cultură.

Legea contului de facebook:

Orice utilizator care nu va utiliza opţiunea „like” de cel puţin 10 ori pe oră şi nu-şi va împrospăta statusul suficient de des (recomandăm preponderent linkuri care au mai fost publicate de cel puţin 80%  dintre utilizatori) va fi pus pe wallul ruşinii şi postările sale nu vor beneficia, timp de o oră, de butonul „like”. Totodată, utilizatorii care nu au în lista de prieteni minim 5 despre care habar n-au cine sunt şi ce caută acolo, sunt rugaţi să facă rost de aceştia.

Încerc de câteva minute să scriu şi o altă propunere, da’ am făcut imprudenţa de a-mi aprinde o ţigară şi nu reuşesc nicidecum să trag mai mult de două fumuri cu tastatura în faţă. Şi pentru că ţigările au un preţ mai mare decât ceea ce scriu eu aici, abandonez, din raţionamente pur economice, dezvăluirea ultimei propruneri.