De mic am dezvoltat o abilitate deosebită de a mă tampona cu mediul înconjurător. Am convingerea că asta mi-a afectat un pic şi memoria, drept pentru care nu-mi aduc aminte prima coleziune din care am ieşit învingător – poate şi pentru că am ieşit puţin leşinat.
Am început lupta cu universul dând cu capul de sobă. Teracota nu a fost impresionată la fel cum, mai târziu, nu au fost nici gardul, nici oiştea, nici alte obiecte imobile care-şi vedeau de netreaba lor. Prima confruntare pe care am pierdut-o a fost cu un cârlan ofticos care a răspuns cu o forţă disproporţionată unei flegme pe care i-am trântit-o, din plictiseală, în meclă. Am fost suficient de bulversat ca să nu am timp de reacţie înainte ca el – cârlanul – să se fi făcut berbec, deci l-am iertat.
Mai târziu am intrat în conflict cu mobilierul urban. Până să am ţoacla (bicicleta) în portofoliu m-am luptat din picioare cu: leagănul, balansoarul, toboganul, balustrada şi alte câteva piese. Noroc de rugină, altfel rămâneam nerăzbunat. Cum m-am împroprietărit cu ţoacla, cum am luat viteză. Prima viteză am luat-o fără frână şi, dacă n-ar fi fost Dacia în calea mea, aş fi ajuns departe. Tot în viteză am tranşat şi disputele cu tomberonul, cu gardul, cu stâlpul, cu gardul (era un gard lung…), cu alte biciclete şi cu încă vreo două, nouă obiecte care nu ştiam ce-s (sau nu-mi mai aminteam).
Odată cu vârsta mi-au crescut şi aspiraţiile, odată cu aspiraţiile şi daunele. Am suferit avarii după ce ţoacla m-a abandonat din mers, după ce casa pe care mă aflam în deplasare s-a terminat înaintea deplasării, după ce am estimat corect numărul treptelor de sărit, sărindu-le înainte, după ce uşile de la ţară mi-au rămas mici.
Micile accidente mi-au rămas întipărite pe coate, pe genunchi, pe palme şi pe restul componentelor acoperite de piele. În rest, nu am nimic.
Marile accidente, în schimb, au dus la avarii care au necesitat intervenţii aşa cum scrie la carte – la cartea de medicină. În urma unei astfel de intervenţii am ajuns eu pe mâna unor dudui de la recuperare şi de-abia atunci am început să regret lupta pe care am dus-o – şi pe care am pierdut-o – cu universul.
În 2010 m-a prăjit Mihaela Delafizio în două episoade: episodul 1 şi episodul 2.
În 2014 am scăpat de Mihaela, dar povestea continuă.
Acuş 🙂
Vai România! 