Cudităti

Deşi am fost lansat la apă într-o zodie de baltă marea nu prea mă gâdilă prin zona aortei. Asta nu mă opreşte să mă duc, mai mult nevoit decât voit, în fiecare an, pe litoral. Până acum nu am trădat nisipul strămoşesc aşă că nu vă pot reproduce decât istorii neaoşe.

Prima istorise pe anul ăsta nu ar fi fost posibilă fără mijlocirea statului care şi-a făcut pomană cu o zi liberă de rusalii, zi în care, în loc să se roage şi să ţină post negru, românii s-au destrăbălat şi s-au îndopat cudităti. N-am făcut excepție, așă că rusaliile m-au prins la Jupiter.

Hotelul la care am stat cazați are o denumire de mănăstire şi rimează cu „izmana”. Aventura a început când am făcut rezervarea: am sunat tocmai în acest scop şi am aflat că nu se poate aşa, că nu mai e ca cum era odată şi că trebuie să fac rezervarea pe sait – cât de stupidă e treaba asta?!… În fine, am făcut rezervarea şi-am aflat cu această ocazie că e mai scump să stai o zi din două decât una din trei şi, dacă tot stai aşa puţin, nu primeşti nici mare parte din facilităţile pe care le-ai fi primit dacă ai fi stat 3 zile. Constat că pentru a emite astfel de aberaţii manageriale îţi trebuie un aichiu care să nu treacă cu mult de limita minim admisă, deci mi-e clar că 7 oameni din 10 ar fi supradotaţi pentru un astfel de post şi admit că e cât se poate de trist să fii manager de hotel.

Hotelul ăsta are o structură total dezordonată prin care cu greu îţi poţi găsi camera, mai ales dacă primeşti de la recepţie informaţii precum „urcaţi pe aici şi mergeţi pe culoar până în capăt, iar acolo urcaţi iar şi ţineţi culoarul”. De menţionat că primul culoar se bifurcă în T , al doilea e inexistent deoarece la căpătul scărilor găseşti fix două. În fine, după o plimbare haotică am nimerit la camera 205 roşu. Aici am descoperit că aveam dităti, exact aşa cum era specificat în ofertă: televizor, baie, a.c., balcon. Menţiuni: televizorul putea fi înscris în patrimoniu cu lejeritate, colacul de la veceu a avut o viaţă grea pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, a.c.-ul a necesitat punere în funcţiune în 3 paşi – conectare la priză, umblat la panoul de siguranţe pentru a curge curentul prin priză, hâţânat bateriile din telecomandă pentru o ţâră de curent care să pornească aparatul – cu toate astea, am apreciat că nu l-am găsit în cutie, altfel ar fi trebuit să-l şi montez. De balcon nimic de zis, era la locul lui.

Pe plajă aceeaşi poveste: n-ai şezlong, stai în apă. Sau cât mai departe de ea.

Dacă nu te duci în apa mării, te duci la piscina hotelului. Piscina, raportată la numărul utilizatorilor, ar fi fost suficientă doar dacă acceptăm că şi o singură cadă la subsolul blocului e suficientă pentru o scară întreagă cu vreo 30 de apartamente. Regula de ocupare a şezlongurilor ar fi putut fi a primului venit dacă nu ar fi fost a prosopului lăsat întins pe şezlong de ultimul său ocupant. Ca treabă să fie minunată până la capăt piscina se închidea la ora 18:00 astfel încât, dacă nu speculai intervalul 14:00 – 18:00, nu prea aveai şanse de bălăceală.

Moda brăţărilor aplicate de hotelieri vizitatorilor oferea oricărui pasionat de statistici posibilitatea de a afla câţi oameni servesc micul dejun, câţi se îndoapă de 3 ori pe zi şi câţi mănâncă ce şi-au adus de-acasă sau la împinge tava. Regimul all inclusive – adica cudităti – implica, pe lângă cele 3 mese tradiţionale, şi acces nelimitat la izvoarele de apă, cafea, ceai, suc. Apă n-am băut, în schimb am încercat cafeaua şi sucul din postura celui care n-are brăţară, deci care n-ar avea voie. După ce am gustat din fiecare m-am bucurat că nu am voie şi-am regretat că mi-am permis: cafeaua se putea numi cafea doar pentru că la o sută de grame de năut se adăuga o boabă de cafea; sucul se putea numi suc doar pentru că avea o aromă neidentificată ceea ce era suficient ca să nu fie numit apă. Ceaiul n-am îndrăznit să-l încerc pentru că mie nici la înfăţişare nu-mi place mătasea broaştei.

Fără a-mi face iluzii că la alte hoteluri care nu rimează cu „izmana” lucrurile sunt mai roz – poate cel mult brăţările să fie mai -, e clar că probabilitatea ca eu să le mai fiu client nu o depăşeşte pe cea în care cafeaua o să le fie cafea, sucul o să le fie suc şi ziua unu egală cu ziua patru.

Dacă vă doriţi un concediu cu de toate, luaţi-vi-le de-acasă, altcumva va fi doar cudităti.

Anunțuri

8 responses

  1. „DACĂ NU M-AŞ FI NĂSCUT ROMÂN, AŞ FI FUGIT ÎN ROMÂNIA!”…
    Foarte credibil… dupa tapetele tale de pe pagina, care-mi aduc in minte acele role de hartie, cu care mai decoram ghireta. Insa pe ele nu scria Roumanie.
    … Nostalgie in rosu si galben…

  2. … Ce-mi aminteste articolul tau, de ultima oara cand am pus piciorul in Bistrita.
    … Nu! Orasul nu e de vina! Avem acolo prietenii tineretii la care mereu ma gandesc si mersesem prima oara acolo in vizita, dupa ce plecasem din Romania, tocmai pentru ei, chiar daca eu sant munteanca.
    … Nu renuntasem la cetatenia romana, in primul rand pentru ca se platise destul lui Ceausescu ca sa ne lase pleca, apoi nu aveam mii de marci sa le suflam in vant si in al treilea, pentru mine ca romanca, asta mai era un semn de legatura patriotica… unde-mi zisesem mereu ca eu acolo mor, dar uite, ca altfel a venit…
    … Deci, se spunea ca asfel vom fi mai departe tratati, cand venim in vizite, ca si cetateni romani…
    Picam in Bistrita deci, cu trei copii mici, obositi dar totusi bucurosi ca ne revedem prietenii dupa 2 ani si ca le putem face si cate o mica bucurie. Pe vremea aceea, 1989, bucuriile se masurau altfel. Blugi, cafea… In fine! Hai mai intai in hotel… Coroana de Aur, doar era cel mai bun cand plecasem si desigur asteptam sa platim in lei, ca doar santem cetateni romani.
    … Primul pumn? Nu! Platim in DM pe nimeni nu intereseaza ca de altfel avem niste drepturi.
    … Mergem in camera… SI?
    Cearsafuri murdare, umede, cu samburi de pepene pe ele si jur!… ca intr-un colt putea a pipi de caine. Apa calda si asa stiam ca nu e curenta dar ifose nici pana azi nu m-au chinuit..
    Intre timp, era intuneric si cu un nod in gat plecam sa ne vizitam prietenii care ne asteptau, dar bucuria era deja moarta, unde vrusesem sa ramanem cateva zile.
    … Asa ca repede, in acea seara, ii vizitam pe toti, ne facem stresul si mai mare, ne scuzam explicandu-le ce s-a petrecut si le-am spus ca plecam.
    A doua zi eram pe drum si de atunci, adio Bistrita! Pe acolo n-am mai pus piciorul.

    • Am avut o intenţie pe când eram în facultate, dar nu s-a concretizat. Din auzite înţeleg că e cam sinistră treaba…
      Îţi mulţumesc pentru apreciere şi pentru comentariu.

      • nu a fost subiectivism :), deși ar putea fi ..recunosc, însă …nu poți nega faptul că , în viată totul tine de modul în care privești lucrurile și cât de mică sau mare este deschiderea …
        ah, poate debitez, nu-i așa?? :)…de la oboseală mi se trage 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s