#themtoo

Încă mai există taţi care îşi învaţă fiii că nu e nimic greşit în a agresa o femeie, mai ales dacă aceasta le aparţine; încă mai există mame care îşi învaţă fiicele că bărbatul are dreptul să le agreseze fizic, mai ales dacă îi apaţin. Cei care recurg la violenţă fizică sunt cei care nu pot convinge, care nu pot accepta, care nu pot înţelege. Mai simplu: proştii. Cretinii.

Am asistat când eram mic la câteva bătăi pe care nişte femei le-au primit de la soţii lor. Din păcate, nu am avut ce face; din fericire, la noi în casă, deşi nu au lipsit certurile, nu s-a pus în niciun moment problema ca taică-miu măcar să intenţioneze sau să dea semne că ar putea face aşa ceva. Îmi aduc aminte şi acum o întâmplare de pe când aveam nu mai mult de şase ani: eram într-o staţie de autobuz cu părinţii mei şi taică-miu s-a dus să ia bilete de la chioşcul care se afla la maximum 20 de metri. Un alt bărbat, care probabil nu observase că suntem însoţiţi, a venit la noi şi i-a propus maică-mii nişte treburi de oameni mari, gen să-mi facă un frăţior. Maică-mea, pe cât de frumoasă, pe atât de înfiptă, l-a trimis la plimbare, recomandare pe care dacă ar fi luat-o în seamă poate că ar fi ratat întâlnirea cu taică-miu, dar n-a luat-o. Taică-miu e un tip care poate bate cuie doar cu mâna goală. În ciment. N-aş spune că l-a bătut, ci doar că i-a bătut obrazul. Cu o palmă. Somn.

În continuare voi relata cazurile unor persoane pe care le cunosc, în forma în care mi-au fost dezvăluite chiar de către ele. Numele şi locurile sunt cu totul altele decât cele reale, dar poveştile lor, din păcate! sunt.

Maria s-a mutat în Bucureşti urmându-şi prietenul, iubitul de la acea vreme. După ce Maria a pus câteva kilograme care au scos-o din standardul iubitei cu care se putea el afişa, ăla – posesor al unui fizic mai degrabă dizgraţios – a început să o certe, să îi spună că e grasă în timp ce făceau sex, în timp ce mânca, în timp ce îi făcea lui de mâncare. Apoi a început să o bată şi să-i interzică să mai lucreze tocmai pentru a nu mai avea motiv să iasă din casă şi să rămână captivă, dependentă financiar şi moral de el. Ultima bătaie pe care a luat-o s-ar fi putut încadra la tentativă de omor. A plecat. Cu kilogramele ei în plus, cu vânătăi, cu ciudă, cu regrete şi cu frică. 
Tehnic, Maria nu a fost violată. Practic, nu de puţine ori nu a avut ocazia să spună nu şi de multe ori nici măcar nu a avut curaj să spună nu, având de ales între a fi obiect sexual sau obiect sexual bătut în prealabil.
Laura a mers la facultate într-un alt oraş decât în cel în care locuise până atunci. A locuit o perioadă în cămin apoi s-a mutat în chirie. La etajul nouă. Uneori mergea în cămin la colege. Tot în cămin mergeau şi nişte băieţi de-ai locului printre care unul cu părinţi puternici, influenţi. Un băiat neînvăţat cu refuzurile. Într-o seară Laura a primit o invitaţie fermă direct de la băiatul neînvăţat cu refuzurile. L-a refuzat. Dar într-o altă seară, pe holul căminului când Laura pleca spre casă a ieşit un băiat dintr-o cameră, a prins-o de braţ şi a tras-o înăuntru. Nu, nu băiatul nerefuzabil, ci un slujitor de-al lui care ştia şi putea să ţină o femeie strâns încât să nu ţipe, să nu fugă, să nu opună rezistenţă. Laura a fost violată într-o cameră de cămin şi ameninţaţă că va sfârşi într-o cameră mortuară dacă va îndrăzni să povestească ce i s-a întâmplat. Băiatul nerefuzabil şi prietenul lui au părăsit camera şi pe Laura fără nicio urmă de regret.

Laura a mai locuit o perioadă la etajul nouă. Tot de la etajul nouă Laura nu a vrut să mai trăiască, dar a refuzat în ultima clipă să moară. A supravieţuit. A reuşit să îngroape adânc trauma, să găsească motive şi bucurii pentru care să trăiască şi visuri care să facă suportabil coşmarul. Coşmarul de neiutat.
Anca a fugit de acasă, a lucrat la covrigi, la bar, la alimentara şi a intrat la facultate. Părinţii ei au plecat în Italia şi distanţa i-a apropiat după doi ani în care Anca nu i-a putut ierta tatălui ei excesul de alcool. Îi trimiteau bani ca să se poată ţine de facultate, ca să nu fie nevoită să muncească. Anca învăţa bine şi uneori ieşea în club la karaoke. Într-o joi, după ce a cântat a primit aprecierile unui bărbat şi invitaţia de a lua loc la masa lui. A acceptat-o şi mai apoi a primit şi invitaţia de a fi dusă cu maşina până la cămin şi a acceptat-o şi pe aceea. Ce s-ar fi putut întâmpla rău, mai ales că tipul părea de încredere?! Urcată în maşină alături de el şi de un prieten de-ai lui, Anca nu a mai ajuns în cămin în seara aceea. Şi nici în următoarele două. Duminică, târziu în noapte a intrat în cameră. Bătută, plânsă, epuizată. Peste ceva timp s-a destăinuit: mi-au spus că mergem să mâncăm ceva şi că mă vor duce apoi în cămin; după ce am mâncat am plecat spre cămin, ei doi în faţă şi eu în spate; am ajuns într-o zonă cu case răsfirate de la marginea oraşului unde ar fi trebuit ca cel din faţă să coboare şi eu să fiu dusă la cămin; a coborât şi am fost chemată pe locul din faţă, dar cum am coborât din maşină am fost luată de mână şi poftită în casa în poarta căreia parcasem. Am refuzat, am încercat să îmi eliberez mâna şi să fug şi atunci am primit prima palmă. Imediat mi s-a pus mâna la gură pentru a nu ţipa şi m-au târât înăuntru. Nu are rost să ţipi, nu te aude nimeni mi-au spus. N-am ţipat. I-am implorat să mă lase să plec, să nu-mi facă rău şi mi-au spus că în niciun caz nu-mi vor face rău. Au pus băutură în pahare şi m-au invitat să beau, i-am refuzat. Bei cu noi şi când terminăm sticla îţi chemăm taxi şi poţi pleca. Deja îmi era extrem de frică şi am acceptat să stau până ar fi băut ei toată sticla, dar i-am rugat să nu mă oblige să beau şi eu. Au acceptat. Unul dintre ei a pornit televizorul, a schimbat câteva canale cu muzică şi într-un final a lăsat pe un canal cu filme porno. Mesajul era clar şi aşa, dar au ţinut să mi-l spună direct: vrem să facem cu tine ce fac şi ăia. Am intrat brusc în starea de panică, am început să plâng şi să tremur incontrolabil. Nu le-a păsat! Unul dintre ei a venit în spatele canapelei şi mi-a scos bluza, celălalt s-a pus in faţa mea şi mi-a tras brutal blugii. Apoi au urmat momente de groază şi de umilire. M-au forţat să beau, să îi mângâi, să îi sărut. Îmi doream să mor. 

Anca n-a murit, dar a îndurat timp de trei zile un tratament de sclav: sechestrare, bătaie, viol, ameninţări cu mutilarea, înjurături. Într-un final au scos-o goală din casă, i-au pus hainele într-o pungă şi au dus-o cu o altă maşină pe un câmp unde cu cuţitul la gât a jurat să nu reclame nimic niciodată dacă vrea să mai rămână în viaţă. Anca a rămas în viaţă cu o traumă care a făcut-o să-şi dorească moartea şi va trăi cu ea toată viaţa.
Niciuna dintre aceste fete nu a avut curajul să meargă la poliţie, la spital sau la tribunal pentru că fiecare dintre cei trei agresori era un protejat al autorităţilor. Nişte călăi care în oraşelor lor îşi permit nu doar să nu respecte legea, ci chiar să o controleze şi să o subjuge. 

Am încercat furia şi ura, neputinţa şi frustrarea  atunci când am aflat poveştile lor. De la ele! E covârşitor de greu să asişti la rememorarea unor experienţe care dezumanizează, care schilodesc vieţi şi taie nemilos din sufletele unor femei. În acele momente nu poţi rămâne profund raţional, nu poţi găsi căi decente prin care să condamni şi să pedepseşti astfel de oameni. Vrei să-i torturezi în moduri inimaginabile, îţi asumi fie şi ipotetic rolul de barbar, de om lipsit de compasiune şi incapabil de milă. Vrei să-i traumatizezi irevocabil astfel încât experimentele de la Piteşti sau de la Sighetul Marmaţiei să pară tratamente de SPA.

Dar nu poţi să faci nimic din toate astea. În schimb, poţi să îţi promiţi ţie că ori de câte ori vei asista la situaţii în care poţi ajuta, poate chiar salva o femeie, o vei face. Şi poţi spera că o vor face şi alţii. Pentru că pe undeva poate ai o mamă, poate ai o soră, poate ai o soţie, poate ai o prietenă, poate ai o iubită. Pentru că pe undeva poate ai o fiică.

Pentru că trebuie să-ți dovedești că ești om. Bun.

Anunțuri

Celor care pleacă

Mă înclin în faţa voastră pentru curajul pe care-l aveţi: pentru efortul de a renunţa la confortul cunoscutului în favoarea unui confort pe care încă nu l-aţi cunoscut; pentru demnitatea de a nu mai accepta bătaia de joc la care sunteţi supuşi aici, în ţara asta; pentru riscul pe care vi-l asumaţi  plecând şi pentru riscul de a vă fi curând dor de acasă. E firesc să vă doriţi despărţirea de o ţară în care prostia, micimea, ura şi oportunismul au confiscat bucuria de a trăi, în care tupeul nesimţit îi califică pe incompetenţi pentru funcţii care vă afectează viaţă, în care munca voastră cinstită e convertită în resursă preţioasă pentru un stat care e încă captiv în comunism, în care cele două sisteme vitale – educaţie şi sănătate – sunt profund nefuncţionale şi permanent ameninţate cu reforme care sunt abandonate la fiecare schimbare de ministru, în care doar pasiunea, înverşunarea şi inconştienţa unor profesori, medici, jurişti şi a altor specialişti mai ţin în viaţă instituţii şi sisteme pe care Statul nu vrea şi nu poate să le administreze altfel decât în interesul celor care au în acel moment pixul şi ştampila, în care se face un referendum cu scopul de a trece în ilegalitate drepturi elementare ale omului, în care sunteţi din ce în ce mai tentaţi să vă ţineţi testamentul în torpedou, în care contribuiţi la bugetul din care se încurajează prin plăţi garantate lenea, sfidarea, nepăsarea, în care vă e frică să (mai) faceţi copii, în care nu vă mai puteţi face planuri şi în care vi s-a scârbit de-atâtea cruci făcute în zadar, în care vi se promite că va fi bine în timp ce vi demonstrează că nu va fi. În care v-aţi pierdut încrederea, nervii, liniştea, speranţa. 
Sper să reuşiţi şi vă doresc să vă găsiţi locul în care să fiţi preţuiţi, respectaţi şi în care să puteţi fi buni fără ca cineva să profite şi să vă ia de fraieri. 

Eşecul acestei ţări de a vă păstra aici este însă şi al vostru. Ţara asta nu e aşa cum ne-o dorim pentru că n-am avut curajul de a ne implica, de a refuza şi de a condamna toate practicile şi metehnele unei societăţi speriată de perspectiva disciplinei, de cultura meritocraţiei şi de eradicarea corupţiei. Suntem cu toţii vicitme şi deopotrivă beneficiari ai corupţiei: am dat sau am luat şpagă şi atenţii, am apelat la relaţii, am sărit rândul, am fentat legile şi regulile, am „combinat” şi ne-am descurcat păcălind şi înşelând, am profitat de cei buni şi de cei slabi pentru binele nostru, am invocat normalitatea şi firescul de fiecare dată când le găseam legitime şi le-am negat şi condamnat de fiecare dată când nu ne erau favorabile sau pe plac, am acceptat abil compromisul de a nu fi integri şi de a ne purta fesul după cum ne-a fost interesul imediat. Locuim într-o ţară care seamănă într-atât de mult cu noi încât atunci când nu ne mai place de noi plecăm. Acesta este eşecul nostru, al tuturor şi niciun succes dobândit altundeva nu ne va absolvi de vină. Singurul mod în care putem transforma eşecul nostru în succesul nostru este să ne reparăm aici greşelile făcute aici. Să devenim responsabili. Să nu mai acceptăm nimic din ce ne face viaţa de nesuportat. Să facem scandal, să facem plângeri, greve, mitinguri, reclamaţii, planuri, proiecte, lobby, cruci, presiuni, orice e necesar pentru a schimba „sistemul” pe care până acum l-am tolerat complici. Să devenim campioni la civism şi repetenţi la jemenficheism. 

E dreptul fiecăruia să plece şi obligaţia nimănui să rămână. Libertatea implică şi dreptul de a abandona locul în care ne consumăm eşecurile când nu-i mai putem suporta consecinţele. 

Nu vă consider laşi, ba dimpotrivă. Mi-e ciudă că nu pot fi ca voi şi mi-e ciudă că nu puteţi fi ca mine; mi-e ciudă că nu putem fi Noi împotriva lor, ci doar ei împotriva Noastră. Ar fi putut să ne fie bine împreună dacă nu ne-ar fi fost ruşine să acceptăm că ni-i rău. Am fi putut impune binele dacă „mai binele” nu ar fi fost duşmanul binelui. Mai binele vostru, cu fiecare dintre voi care pleacă devine mai răul nostru, al celor care fie nu putem, fie nu vrem să plecăm. Aş vrea să mă puteţi învăţa asta, să-mi spuneţi cum să-mi accept eşecul, cum să-mi părăsesc casa, părinţii, prietenii, cum să regret că am încercat prea mult, cum să nu îmi fie ciudă pe mine că am încercat prea puţin. 

Vă admir pentru că vă asumaţi riscuri pentru a vă oferi o viaţă mai bună şi un viitor mai bun copiilor voştri. Vă invidiez pentru că ieşiţi din luptă înainte de a o pierde definitiv şi mi-e ciudă că încă mai cred că poate fi câştigată. 

Sper să vă fie mai bine acolo şi sper să ne fie bine aici.