Flashcăiţilor!

În funcţie de cum pun problema mă pot considera şofer, conducător auto, participant la trafic şi, chiar dacă n-am mai profesat din copilăria mea rurală, căruţaş. Oricum aş pune problema şi oricum m-aş numi, există o manifestare a turmelor din trafic pe care n-o MAI suport ( subliniez MAI-ul deoarece, spre ruşinea mea, am practicat-o şi-am exploatat-o câţiva ani, motiv pentru care-mi şut un fut în rect de unu’ singur aici şi acum).

Aşadar, să analizăm manifestarea numită flash.

Flash: bliţ, făcutu’ din faruri, făcutu’ cu ochiu’ maşinii, „ho cu tata că se filmează!”.

Căruţaş fiind cândva şi circulând pe drumuri non-publice, dădeam „blană” de ieşea colbu-n urmă la (cum spuneam pe-atunci) „greuceanu” şi nu am avut restricţii de viteză până n-am venit acasă cu bidiviii leşinaţi şi coşul căruţei puzzle, performanţă răsplătită cu vârf şi-ndesat de bunică-miu şi-o vargă.

După aia m-am potolit.

Proaspăt şofer fiind altcândva şi beneficiind de asfalt, beton, macadam, am uitat că mă potolisem şi-am dat în „guşă” la un motor de 1310 până m-am oprit într-o dacie seculară oprită doar din principiu la o trecere de pietoni într-un moment în care nimeni nu trecea strada. Ce-a urmat rămâne între mine şi tata.

După aia m-am mai potolit o dată.

Intrat în rândul şoferilor de drept (picior sub care se află pedala de acceleraţie) am colecţionat 2-3 premii via poliţia rutieră pentru câţiva kilometri în plus pe oră. Pe-atunci nu acceptam că vinovatu’ eram eu, ci bulangiii din sens invers care nu s-au obosit să dea şi ei un flash, da’, vinovat-nevinovat, amenda tot în contu’ meu intra.

Şi iar m-am potolit.

Starea mea de potoleală mi-a oferit răgazul de-a-mi evalua gradul instinctului de autoconservare şi, fie din pricina lacunelor mele în materie de matematică, fie din pricina absenţei elementului ce făcea obiectul evaluării, mi-a dat un rezultat similar cu cel de la înmulţirea cu zero.

Atunci m-am cam agitat şi-am tras concluzia c-a venit momentul să mă potolesc.

Momentul n-a venit chiar atunci, da’ nici mult n-a mai durat. Dacă instinctul de autoconservare nu m-a convins, instinctul protector pentru cei dragi mie a făcut-o.

Nu-mi mai permit să fiu imbecil.

Alţii îşi permit. Sau, fie că-şi permit, fie că nu, asta e menirea şi condiţia lor maximă printre noi: să fie imbecili!

Imbecilii nativi ai şoselelor noastre se disting prin două trăsături: dau flaşuri şi deţin staţii. Deşi ei se împart în mai multe categorii, sunt cu toţii o apă şi-un pământ.

Flashul e manifestarea prin care aceşti nihilişti (care nici măcar nu ştiu că sunt astfel) îşi manifestă altruismul şi-şi trădează caracterul becisnic, făcând din asta o realizare şi o cale de integrare fără echivoc în rândul răzvrătiţilor şi-a desosebiţilor cetăţeni ai României.

Bliţul e biletul de liberă trecere (în maximă viteză) a imbecililor prin zonele prin care, în spiritul legii şi-al simţului civic, trecerea se face într-un ritm potolit – dar asta fac numai fraierii sau căruţaşii. Bliţul utilizat corespunzător a făcut ca mii de imbecili să provoace nişte mii de accidente şi nişte alte mii de morţi, răniţi, orfani, văduve, îndureraţi – sau poate v-aţi imaginat că bliţarii sunt nişte virtuoşi ai covrigului? Pardon, vă-nşelaţi!

Făcutu’ din faruri între imbecili se traduce prin „las-o moale că-ţi iei amendă, stau cârnaţii la pândă, altcumva oricum ne doare-n piston de limitarea lor” şi  e similar, pentru cei cu un coeficient de inteligenţă negativ, cu telefonul pe care-l dau nevestei înainte de a ajunge acasă pentru a-l da aia afară din casă pe ăl’lalt, cu banii de buzunar daţi copilului pentru prăjituri ca acesta să-şi poată lua etnobotanice şi cu, iertat îmi fie limbajul, laba făcută şefului în ritmul potrivit pentru a-l scuti pe-acesta de riscuri neprăvăzute.

Ca un fost flashcăit ce mă aflu poate ar trebui să fiu mai înţelegător şi mai puţin inverşunat în ce priveşte această cauză. Din fericire, NU pot!

Flashcăiţilor, data viitoare când vă vine să bliţuiţi gândiţi-vă (sau rugaţi pe cineva care are cu ce să o facă în locul vostru) că imbecilul pe care-l scăpaţi de-o amendă e cel care, mai devreme sau mai târziu, vă va tăia calea cu nesimţire, va ocupa banda destinată virajului la dreapta pentru a fi primul care merge înainte, va parca pe trecerea de pietoni, vă va ocupa locul de parcare, va bloca o bandă staţionând pe avarii şi va găsi mereu resurse şi noi modalităţi de a fi „cel mai” cineva în trafic! Dar pe voi nu vă deranjează nimic din toate astea, nu-i aşa? Aşă mă gândeam şi eu…

Flashcăiţilor, data viitoare când îmi daţi bliţuri (deşi viteza mea nu le necesită) să ştiţi că vă înjur cu voce tare, cu viteză regulamentară şi cu mult mai mult aplomb decât o făceam atunci când nu mă bliţuiaţi.

Data viitoare când veţi primi bliţuri prin localităţi gândiţi-vă că s-ar putea să vi le dau eu la derută (adica ciuciu radar), ăsta fiind singurul mod în care vă pot transmite mesajul meu: flashcăiţilor, potoliţi-vă!

Altă pălărie, aceeaşi Românie!

Din pricina unei constipaţii intelectuale (în forma sa gravă) n-am fost în stare să scriu nimic interesant în ultimul timp… Mi-am umplut lista cu nişte ciorne şi neuronii cu nişte nervi, în rest nimic!

Un amic de-al meu şi-a însuşit rolul de laxativ şi-a reuşit să-mi scoată mascota în afara zonei de inspiraţie, deci textul ăsta nu va mai rămâne ciornă!

M-am hotărât, odată intrat în deplinătatea facultăţilor mintale, să diversific modalităţile de exprimare şi exemplificare existente pe acest blog. Deşi am fost puţin dezamăgit tragând o astfel de concluzie, n-am putut ignora faptul că cititorii/vizitatorii întâmplători ai acestui blog caută mai degrabă fapte şi dovezi, nu descrieri şi păreri, deci voi acţiona în consecinţă. Cu toate că această acţiune poate fi interpretată ca una care să sporească numărul vizitatorilor, Vai România! rămâne fidel scopurilor sale (iar cel menţionat nu e unul dintre ele – poate fi, cel mult, doar o urmare) şi nu-şi propune altceva decât o schimbare a modului de comunicare şi de păstrare a atitudinii de până acum.

Deoarece sursa principală a subiectelor de pe acest blog o constituie neajunsurile societăţii române, Vai România! nu poate fi nici pe placul, nici pe înţelesul tuturor.  Pentru acei cititori/vizitatori cărora le place ce găsesc aici şi, mai ales!, înţeleg scopul şi atitudinea unui asemenea spaţiu de exprimare, am creat şi o pagină pe facebook: https://www.facebook.com/VaiR0mania care are scopul de a reuni „donatori” de dovezi ale decadenţei societăţii în care trăim şi de a le satiriza sau persifla cu toată seriozitatea.

Acestea fiind scrise şi (dacă aţi ajuns până aici) citite, Vai România! îşi reia activitatea ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat şi nu ca şi când s-ar fi-ntâmplat ceva ce nu trebuia să se întâmple.

Cu toată pălăria,

Vai România!