Prescură nu daţi?

Dacă ar fi să scriu câte un text de fiecare dată când mi se face lehamite de câte ceva aş sfârşi făcându-mi-se lehamite de scris. Ei, şi cum au trecut suficiente ocazii de lehamite nescrisă, azi consider că pot să scriu.

Aşadar, mi s-a făcut lehamite de ziua de 25 iunie fix de ziua ei. (Da’ aşa o lehamite, că nu cred că voi fi în stare să o exprim!). Fix acum un an murea fix de tot un anume cântăreţ şi nu era chip să râzi cu gura pân’ la urechi (din varii motive) fără să nu se uite concetăţenii chiorâş la tine. Eu auzisem un banc aşa de bun şi-l înţelesesm atât de bine încât m-am râs pe mine pân’ la lacrimi şi puţin a lipsit să nu mi-o iau pe cocoaşă de la naţiunea îndurerată, doar-doar m-oi înfrăţi şi eu cu durerea mondială. Am scăpat de bătaie şi astăzi, la fix un an de la bancul ăla foarte tare, mă oftic teribil deoarece l-am uitat.

Azi, 25 iunie, aflu şi eu că prin parcul Herăstrău de la capitală există o alee cu numele răposatului şi că, astăzi, 25 iunie, a fost zi de priveghi (că uitasem să vă spun) la monumentul ridicat în cinstea lui. Priveghi la un după deces nu prea se poartă după datina acestui popor dar, cum emanciparea nu cunoaşte limite şi nici absorbţia oricăror influenţe vestice obstacole, vrem, nu vrem, ne-am procopsit nu doar cu un idol postmortem, ci şi cu o manifestare nou-nouţă.

Şi acum ajung şi la partea cu lehamitea! Cum pipirigu’ mâne-sa de viaţă am ajuns noi principalul importator de idoli mondiali şi unde păpădia noastră s-au pierdut toţi românii care ar fi putut, la fel de postmortem, să dea numele unei străzi sau măcar al unei amărâte de alei? Să fi fost total nedemn de a sta scris pe o tăbliţă Toma Caragiu cu str. în faţă? Să fi angajat primăria toţi inculţii ţării şi să le fi dat pe mână botezul stradal astfel încât să nu încapă şi Amza Pelea pe undeva? Doina şi Ion Aldea-Teodorovici n-au voie şi ei la o străduţă cu 4-5 case numai pentru că n-au avut şi nici nu vor avea vreodată loc pe frecvenţele kiş efem, radio Mu sau şto efem?  Nichita Stănescu să fi botezat aşa de multe sticle încât să nu-i fi rămas şi de-o stradă? Da’ de Antonescu ce spuneţi?!…

De Antonescu spun eu: vreau să existe în orice oraş din ţara asta un bulevard enervant de mare care să-i poarte numele! Şi vreau să existe un singur om curajos care să ne spună cine şi ce a fost cu adevărat Antonescu şi să ne scoată din cap propaganda mincionoasă a unor lingăi lipsiţi de coaie care-şi spun istorici! Vreau, da’ vreau degeaba şi mi se face lehamite! Mi se face lehamite că Antonescu e interzis pentru că, vezi Doamne!, făcea epurare etnică eliminând ţiganii, în timp ce mihăiţă din america e cineva tocmai pentru că s-a autoepurat pân’ la stadiul de albă-ca-zăpada şi a justificat astfel nevoia de (chiar nu contează dacă fix şapte) pitici. Da’ una e să te naşti american şi alta e să te naşti român sau orice altceva, da’ mai ales român!

Cu mihăiţă-n suflet şi-n asfalt naţiunea română a mai umplut un gol, a mai scris o pagină de istorie universală şi nu mult i-a lipsit să-şi bage piciorul în propria conştiinţă dacă, bineînţeles!, ar mai fi găsit-o acasă!

Păi cum dracu’ să fie acasă când ea era la priveghi în Herăstrău?!