Copilul meu merge la o școală ”bună”. Dacă e să ne luăm după numărul copiilor înscriși an de an la această școală ”bună”, am putea spune că măsurile contraceptive din zona arondată școlii au în rândul părinților un grad de penetrare foarte scăzut.
O școală ”bună” coagulează în jurul ei familii ”bune”: familii care se îmbracă cu haine bune, care se îngrijesc să aibă ”relații” bune, care își aduc la școală copiii cu mașini bune. Poate vă întrebați de ce îi transportă cu mașinile când ei locuiesc în zona arondată școlii. Răspunsul este că nu locuiesc, cum de altfel nici noi.
Uneori îmi duc copilul la școală cu mașina, alteori nu, dar zilnic trec prin fața școlii în drumul meu spre serviciu. Oricine își dorește să înțeleagă cum funcționează această țară și nu are timp sau posibilități de a face un studiu complex întregii societăți își poate satisface nevoia de cunoaștere petrecând o jumătate de oră în fața unei școli ”bune” în intervalul 07:30 – 08:10. Familiile ”bune” cu mașinile lor bune vor opri în cel mai bun loc disponibil în acel moment: pe trotuar, pe prima bandă, paralel cu mașinile parcate pe prima bandă, oriunde altundeva , dar nu la mai mult de 10 metri de gardul școlii. E dreptul lor mai presus de dreptul tuturor celor care circulă pe această stradă; viitorul copiilor lor e urgența care le permite să sugrume până la blocaj traficul într-o zonă în care singurele familii bune sunt chiar ele; copiii lor fac zilnic sacrificiul de a se trezi mai devreme și e de la sine înțeles că nu se cade să fie plimbați treizeci, cincizeci, poate chiar o sută de metri de la mașină până la școală, mai ales că lesne ar putea fi confundați cu cei din familiile celelalte. Celelalte familii, în cazul în care nu locuiesc pe aceeași parte de stradă cu școala sunt nevoite să traverseze pe o trecere care nu de puține ori se termină nu în trotuar, ci într-o mașină bună a unei familii bune. Pentru a o ocoli, pietonii mai zăbovesc un pic pe stradă, suficient încât mașinile care reușesc să se strecoare pe lângă mașinile ”bune” să se blocheze iarăși – problemă care ar trece neobservată dacă nu ar limita posibilitățile mașinilor bune de a se încadra în traficul pe care până atunci l-au blocat. Nemulțumirea familiilor bune nevoite să dea, indiferent de context! prioritate celorlalte familii este evidentă și se materializează prin claxonat sau/și strecurat printre pietoni.
În fața școlii ”bune” stă de pază un domn de la poliția locală. Da, stă. Când nu stă, face plecăciuni; când nu are în fața cui face plecăciuni dă din cap dezaprobator și chiar îi ceartă pe cei care îndrăznesc să nu le permită familiilor ”bune” încadrarea în trafic. Nu știu care sunt atribuțiile acestui domn, dar am dubii că un polițist, ce-i drept ”local”, ar trebui să desfășoare activități de protocol în folosul familiilor ”bune”.
Copiii sunt duși la școlile ”bune” pentru ca părinții să se poată lăuda cu asta. Cu ce nu se pot lăuda ei în schimb e chiar educația pe care pot și știu să le-o ofere acestor copii. Drept dovadă stau porția zilnică de tupeu nesimțit pe care le-o oferă fix înainte de a îi trimite la ”educație” și cultivarea neîntreruptă a statului de privilegiați, de îndreptățiți, de favorizați. Și copiii preiau, valorizează și imită ce văd la părinți mai ușor și cu mai multă convingere decât de la oricine altcineva.
Această școală ”bună” e în sine mai rea decât școlile mai puțin bune. Ce-i drept, școlile bune nu încep anul cu discurs de la primar în persoană, cu susținere de la inspectorul școlar în persoană, cu slujbă de la trimisul lui Dumnezeu în persoană, dar e cu atât mai posibil și cu siguranță cu atât mai probabil ca în fața acelor școli să nu parcheze zilnic nesimțirea în persoană.
Dacă vrem ca viitorul pe care îl pregătim copiilor noștri să nu fie doar o competiție a nesimțirii și tupelui trebuie să desființăm această ierarhie bolnavă a școlilor ”bune” și să ne concentrăm pe o educație bună. Acasă, la școală, pe drumul dintre ele.
Vai România! 