Grig Carefacepişu

Partea a doua

Cu gândul la mâncare, Grig se dezmetici de-abia în faţa uşii de la cabinetul de recoltare. Măică-sa îi indică ferm un scaun şi Grig se conformă numaidecât. La puţin timp lângă el, pe un alt scaun, luă loc o doamnă bătrână şi foarte zâmbitoare.

– E venită doctoriţa, puişor?

– …?… cred că, nu ştiu exact.

– Da’ stai de mult?

– Mmmm…nu chiar.

– Aha… da’ o fi cineva înăuntru?

– Nu prea ştiu, n-am văzut pe nimeni…

– Aha… da’, oare, pentru urocultură tot aici?, sau o fi în partea cealaltă?

– Cred că tot aici, da’ nu prea ştiu…

– Bine maică, acuma dacă tot am prins rând aici, stau aici.

– Staţi…

Doamna se îndreptă de şale, îşi potrivi pălăria şi fixă cu privirea clanţa uşii. Grig o căuta din priviri pe maică-sa şi se ruga ca interesul vecinei sale pentru clanţă să ţină cât mai mult. Ghinion! Maică-sa nu era pe nicăieri, iar baba se plictisi mult prea repede pentru vârsta ei.

– Da’ oare cât o fi ceasu’?

– Nu ştiu, n-am…

– Nici eu n-am…

-…

– Da’ oare când vine?

– Cine?

– Asistenta de aici.

– Nu ştiu, cred că tre’ să vină…

– Da’ ieri o fi fost?

– Nu ştiu, e prima oară când vin aici.

– Aha… deci n-ai mai fost?

– Nu.

– Da’ de ce suferi?

– Nu ştiu, fac doar nişte analize.

– Fă mamaie, fă… că şi eu fac şi parcă mă simt mai bine. Da’ doctorul ce-a zis?

– Care doctor?

– Ăla de te-a trimis la analize, ce-a zis?

-….?… păi a zis să fac analizele!

– Aha, o fi ştiind el ceva, că degeaba nu te-a trimis.

Foamea trecu în plan secundar şi singura dorinţa arzătoare a lui Grig era ca uşa să se deschidă, asistenta să-l cheme înăuntru şi, astfel, să scape de doamna mult prea curioasă.

– Grigoreeee! vino aici repede.

Era şi asta o variantă: Grig se ridică ca ars şi o luă la goană pe culoar.

– Hai, intră aici! Dincolo e doar pentru eliberare de rezultate. Domnişoara asistentă, îl dezbrac?

– Nu, nu-i nevoie. Daţi-mi probele?

– Probele?, care probe?!

– Păi cele de scaun şi de urină!

– Da’ nu ni s-a zis, am venit direct aici…

– Ei, ar fi trebuit să veniţi cu ele… Băiatul a mâncat, a băut ceva în dimineaţa asta?

– Nimic!

– Cum te cheamă?

– Grig.

– Uite Grig, ia flacoanele astea două: în ăsta mic faci pipi şi-n ăsta mai mare scaun, da? Te duci la baie cu ele, primul jet îl faci în wc, iar la scaun pui după ce faci moţul tot în wc, da?

– …. da.

După ce a tras zăvorul şi a scos capacele flacoanelor, Grig s-a pus pe scremut. După ce a încercat diverse manevre – fluierat, tras de fese, Înger, Îngeraşul meu – lui Grig i-a fost foarte clar că aşa cum nu avea să iasă din el un ou de struţ, tot aşa nu avea să iasă nici cea mai neînsemnată bucăţică de scaun. A amânat treaba mare şi a încercat cu treaba mică. Tot degeaba!, vezica lui era incapabilă să producă vreo urmă de urină. Principial, a scuturat puţa şi s-a întors în cabinet.

– Să ştiţi că nu-mi vine…

– Ei, trebuie să-ţi vină. Du-te şi mai încearcă!

– Da’ nu-mi vine..

– Lăsaţi că mă duc eu cu el, don’şoară… Hai!

Cu maică-sa postată în faţa uşii, Grig se simţea pe deplin neputincios.

– Ai făcut?

– Nu.

– Fă odată, n-am de gând să pierd toată ziua aici!

Aşezat pe oală, cu picioarele crăcănate până aproape de şpagat, Grig avu tentativa de a-şi băga arătătorul în rect. Cugetă la implicaţiile pozitive ale unui astfel de gest şi, cum nu le găsi, renunţă şi-şi canaliză întreaga energie pe umplerea flaconului mic. După câteva minute în care imaginaţia lui îl băgase sub duş, îl ţinu cu picioarele în gheaţă şi-l plasă pe marginea unui pârâiaş, Grig simţi că-i vine. Băgă la repezeală puţa-n flacon şi colectă câteva picături. Trase pantalonii, apa din principiu şi ieşi.

– Gata, ai făcut?

– Puţin, da’ am făcut.

– Ia dă să văd…. Cum?!, numa’ atât?

– Mai mult nu am de unde.

Cu un gest de lehamite maică-să o porni spre cabinet.

– Domnişoară, atât cât i-aici ajunge?

– Mmm, e cam puţin. Da’ n-aţi spus că a băut ceai?

– Ei, cum nu?! Ieri toată ziua numai ceai a băut.

– Şi de câte ori a urinat?

– De multe… vreo şase cred.

– Şi de mâncat a mâncat?

– Domnu’ doctor a zis să fie nemâncat aşă că nu i-am dat…

– Şi cum vă imaginaţi dumneavoastră că, după o zi în care nu a mâncat, poate să aibă scaun?

– … ce?…păi…

– Îmi pare rău, astăzi chiar nu avem cum să-i luăm probele. Mergeţi acasă şi veniţi mâine.

– Mâine nu pot veni cu el, lucrez. Să-l mai pun să se mai screamă, poate face…?

– Doamnă, NU are ce să facă. Mergeţi acasă, daţi-i de mâncare copilului şi mâine poate veni şi singur.

– Ştiu şi eu…

– Sigur poate. Îl aştept mâine dimineaţă.

– Bine. La revedere!

– La revedere…

În drum spre casă foamea lui Grig îşi intră în drepturi. Acasă, fără a mai respecta regula de a nu mânca îmbrăcat cu hainele de stradă, Grig rase în timp record trei feluri de mâncare. După care adormi.

Somnul, neîntrerupt de nevoia sau obligaţia de a face pişu, îl satisfăcu într-atât de tare încât a şaptea poluţie se consumă cât se poate de natural şi-n lipsa lui deplină. Odată revenit la starea de veghe, Grig nu putu să facă altceva decât să constate că pijamaua lui, în zona inghinală, devenise aspră. Păstra constatarea pentru el şi-şi văzu de treabă.

Dimineaţa zilei următoare îi pregăti provocarea de a bea un litru de ceai neîndulcit pe stomacul gol. Motivat de nevoia de a scăpa cât mai repede de treaba cu probele, îl bău fără ca măcar să crâcnească. Satisfacţia fu cu atât mai mare în momentul în care cele două recipiente au fost umplute cu cele necesare şi au ajuns pe masa asistentei.

– Ei, acum avem ce analiza. Te-ai descurcat să vii singur?

– Da. Noi stăm aproape.

– Să vii peste două zile pentru rezultate, dar după trei, da?

– Da. Săru’mâna!

– La revedere.

Rămas singur acasă, Grig găsi prilejul perfect de a face ceea ce-i plăcea cu adevărat, deci se culcă. Grig făcea parte din categoria oamenilor care de ce dorm, de ce ar dormi mai mult şi care renunţă deliberat la micile plăceri ale vieţii pentru un somn bun.  În intimitatea camerei lui, lipsit de grija temelor şi a treburilor fiziologice, Grig avea toate motivele să năzuiască la un somn pe cinste, neperturbat de nimeni şi nimic. Dorinţa i se îndeplini doar pe jumătate şi timp de câteva ore nimeni nu sună la uşă sau la telefon, dar, după cum avea să constate chiar el, asta nu era suficient pentru un somn liniştit. Aşa se face că Grig se trezi mai obosit decât atunci când se culcase şi, başca!, cu o erecţie de toată frumuseţea pe care, neştiind cum s-o gestioneze, încercă s-o ignore. Treaba cu ignoratul i-ar fi ieşit dacă prima lui erecţie cu el de faţă nu ar fi venit la pachet cu o mâncărime inedită. Pe măsură ce se scărpina prin învăluire evitând esenţa problemei, Grig simţi nevoia să se pişe. Refugiat în baie, nedumerit şi speriat deopotrivă, Grig realiză că orientarea puţei sale nu-i permitea să urineze în modul clasic şi nicidecum altundeva decât pe pereţi sau în propria freză. Aşadar se aşeză pe colac şi, cu riscul de a se pişa printre colac şi oala de veceu, deschise robinetul. Spre surprinderea lui şi-n ciuda încercărilor de-a elimina urina, rezultatul nu fu altul decât acutizarea mâncărimii. În momentul în care instinctul reuşi să se impună în faţa ruşinii şi lichidul seminal (pe care Grig îl considera în mod eronat pişu) porni la vale, scărpinatul deveni inutil şi eliminarea incontrolabilă. Neputincios în faţa activităţii desfăşurate independent de puţa lui în raport cu sine, Grig aşteptă resemnat să se termine, trase apa, o scutură, se spălă pe mâini şi luă drumul camerei.

Repetitiv, Grig îşi ocupă aproape întreaga zi cu aceeaşi activitate prin care starea de mâncărime putea fi combătută. Munca era una de Sisif, istovitoare şi ,cumulată cu multele drumuri la şi de la baie, îl epuiză teribil aşă că maică-sa îl găsi dormind. Îngrijorată, îl trezi.

– Grig… te simţi bine?

– ăăă… da… Ce-i?, cât e ceasul?

– Păi e aproape opt…, ce-ai să faci la noapte?

– Mmm, nu ştiu… am să dorm.

– Ce ţi-a zis la spital?

– Să merg pentru rezultate peste două zile dar după trei.

– … Cum vine asta? Ori două, ori trei?

– Nu ştiu…, aşa mi-a zis.

– Las’ că mă duc eu mâine să văd. Ai mâncat?

– Nu.

– Nu ţi-e foame?

– Puţin.

– Hai că-ţi face mama ceva de mâncare repede, da?

– Bine…

Mintea lui Grig, în modul ei ciudat de a procesa informaţiile, asimilă termenul de mâncare cu mâncărimea, iar puţa, receptivă, începu iar să-l mănânce. Cum era cu mult mai puţin jenat de noul stil de-a face pişu Grig se duse la baie şi luă atitudine. Când maică-sa intră peste el cu un maldăr de rufe în braţe, Grig şi puţa îşi consumau ultimul act.

Va urma.

Anunțuri

3 responses

  1. Nici nu stiu ce sa-mi doresc…sa-si dea seama maik’sa ce avea Grigutul ei si atunci se termina povestea, sau sa-l chinuie in continuare si o data cu mancarimea lui sa mai radem …. Ai grija ce ne oferi in continuare….astept …..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s