La curbe şinele pocnesc

Norocul face ca eu să am nişte bilete gratuite clasa-ntâi pentru tren.  Când nu mai prind loc la a-ntâia, mă reportează la a doua. Joi am prins.

Mai bine nu prindeam.

Ei (călătorii de la clasa a II a) au primit vagonul deja răcorit, noi am servit saună cam juma’ de oră. Ei s-au înfruptat cu electricitate de la prize, noi am ţinut post negru. La Buzău, după două ore de inventariat înjurături de toate sexele şi religiile, m-am decis să mă autoreportez.

La clasa a II a, deşi mult mai înghesuit, m-am simţit mai în largul meu şi aproape că era să renunţ de tot la băgatu’n orice şi trimisu’n oriunde dacă, întinse pe câte două locuri, n-ar fi existat în diagonală două femei în etate. Evit să le numesc doamne şi mă abţin pe cât pot să nu le numesc babe. De evitat reuşesc, de abţinut nu prea, deci întinse pe câte două locuri stăteau două babe.

Cele două babe s-au urcat în tren la Buzău. În secunda în care trenul a părăsit gara, babele au renunţat la şoşoni, şi-au scos cărţile de rugăciune şi au început să se foiască şi să bombănească. Treaba asta a ţinut destul de puţin deoarece, prin milostivenia lui, Dumnezeu le-a dat mintea de pe urmă şi, negăsind altceva mai bun de făcut cu ea, babele au abandonat cititul şi poziţia în şezut, deci s-au culcat creştineşte în poziţia fătului pe locurile cuvenite plus, tot din milostivenia celui de sus, pe altele două.

Începusem să tolerez mirosul şoşonilor lor de pâslă dospită amestecat cu cel al şosetelor dublu-flauşate considerând că asta trebuie să fie partea goală a paharului de la clasa a II a. Partea proastă a fost că asta era doar o parte din partea goală a paharului. Partea cea mai goală a paharului a fost atunci când maţele celor două babe au purces în a se goli de acumulările de gaze, fără ca asta să le deranjeze în vreun fel. Deşi erau îmbrăcate asemănător, deşi citeau aceeaşi carte de rugăciune şi purtau şoşoni şi şosete la fel, babele nu mâncaseră aceleaşi bucate. N-aş putea şti exact care, da’ una mâncase ceva conopidă usturoiată cu rânză de găină, în timp ce conţăranca ei sigur servise o fasole bătrână fiartă în moare de varză. Cele două duhori ar fi putut face ca şosetele dublu-flauşate să poată fi considerate lăcrămioare dacă nu s-ar fi contopit cu mirosul lor. Ceea ce, din păcate, s-a întâmplat.

Dacă ar fi fost să mă iau doar după miros aş fi crezut că ne aflăm în drum spre Auschwitz şi că, presaţi de timp şi neinteresaţi de naţionalitatea noastră, călăii de la cefere ne fac felul din mers. Nefiind aşa şi având norocul de-a trece naşu’ pe-acolo, l-am rugat să le convingă pe cele două doamne să renunţe la somn pentru că altcumva decât treze era evident că nu-şi puteau controla supapa. Da’ naşu’, ca un bun creştin ce era, mi-a zis că nu le poate trezi pentru că-s femei bătrâne şi-or fi obosite săracele, aşa că am rămas cu problema nerezolvată şi cu speranţa că trage careva semnalu’ de alarmă, se hurducă trenu’, se trezesc toţi călătorii, se face hărmălaie, se trezesc şi babele, se sperie,  încep să bată mătănii şi să citească din ceasloave şi, poate aşa, ajung şi eu în viaţă acasă.

Deşi speranţa moare ultima, până la urmă tot moare! – a mea a murit, cel mai probabil, de la miros. M-a apucat spaima că aş putea avea soarta ei şi-am hotărât să trag eu semnalul, urmând ca după aceea să dau vina pe babe. Am ochit mânerul şi mi-am făcut curaj, mi-am făcut calcule, mi-am făcut autocritica şi m-am răzgândit. După o meditare scurtă m-am catalogat fricos şi treaba asta m-a enervat, deci m-am pornit iar spre mâner. L-am examinat de-aproape, am numărat sigiliul, am făcut o biluţă, m-am uitat la ceas, m-am dus la loc. Mi s-a făcut ruşine de gândurile mele şi am căutat altele care să mă împiedice să trag semnalul. Tot căutând, am ajuns la destinaţie. Babele încă dormeau, naşu’, fiind capăt de linie, s-a dus să le trezească. A trezit-o întâi pe cea care părea mai tânără şi-a vrut să facă la fel şi cu cealaltă, dar a fost oprit de către prima:” să n-o treziţi brusc, e bolnavă săraca la inimă şi se sperie foarte uşor… mi-i să nu se scape pe ea, am mai păţit-o şi-n personalul de Putna..”.

Bine că n-am avut curaj să trag semnalul, ar fi fost de tot căcatu’!