Cel mai puţin bărbat dintre bărbaţi

Întâmplare face să mă fi născut cu cuc, dar la fel de bine se putea întâmpla să mă fi născut cu puţă.

În primii ani de existenţă credeam că toată lumea, fetiţe şi băieţei deopotrivă, posedă cuc. Diferenţiam fetele de băieţi după hăinuţe, după codiţele din păr şi după poziţia de făcut piş, în rest gândeam că sunt identici. Mai târziu, în primii ani de grădiniţă, am avut prima dezamăgire pe când Andreea, fiica unei bune prietene de-a mamei mele, a dormit la noi (respectiv cu mine), iar când s-a băgat în pijamale am constatat că nu avea cuc! Între a o întreba dacă şi l-a tăiat sau a o pârî la mama că şi-a lăsat cucu acasă, am ales varianta a doua. După ce am încasat două palme – una peste bot, alta peste ochi – şi am primit instructaju pentru situaţiile în care o fetiţă se schimbă de faţă cu mine, m-am întors în cameră.

Frământat de drama fetiţei de lângă mine de-a nu avea cuc şi mânat de o curiozitate crasă, am aşteptat să adoarmă şi am controlat-o prin palpare de cuc: n-avea! Deci şi-l tăiase şi o durea… altcumva nu-mi puteam explica de ce naiba a trebuit să urle în aşa hal încât să iau a doua bătaie în decurs de jumătate de oră. Nedumerit şi îndurerat am renunţat la a mă mai preocupa de lipsa cucului la fete şi mi-am văzut de viaţa mea cu cuc.

Trecând în ritmul meu prin toate stadiile devenirii din băieţel băiat şi din băiat bărbat, mi-am dat seama că Andreea nu era nici bolnavă, nici ciuntă şi, ca ea, nici celelalte fetiţe, fete şi femei. Constatarea asta m-a făcut fericit atât pe mine, cât şi pe cucul meu.

Ajuns la statutul de bărbat şi renunţând cu greu la cel de băiat, încerc să mă integrez cât mai bine în rândul sexului tare. Biologic vorbind mă încadrez la categoria „bărbaţi”, evoluţia mea naturală  conferindu-mi o serie de calităţi necesare integrării: mi-a crescut cucul, mi-a apărut barba, părul pe piept, mărarul pe picioare şi, fără voia mea, părul la cuc. Cu atâta păr nici n-aş  fi avut curaj să fiu femeie, mai ales că mă piş din picioare.

Mai sunt doar câteva zile şi, oricât de bărbat aş fi, mă voi simţi cel mai puţin bărbat dintre bărbaţi.

Peste câteva zile bărbaţii cei mai bărbaţi vor sărbători ziua lor – a celor cu cucu tare şi nervu nervos! Ziua bărbatului e avortonul răposatei naţionale în galben şi noua dimensiune a bărbăţiei de când prietenii au uitat de ce, iar sărbătorirea ei a devenit confirmare a masculinităţii şi a înzestrării cu cuc pentru cei mai mulţi coioşi. Femeia se certifică prin scurgeri de sânge, bărbaţii prin curgeri de bere! Femeia are ziua ei, bărbatul trebuie să aibă tot aşa! Femeile vor cadou de ziua lor, bărbaţii vor libertate! Ele spală cu lenor că aşa zice la televizor, ei sărbătoresc la comandă că aşa zice extensia de la telecomandă! Bărbaţii şi femeile trebuie să fie egali în drepturi şi în sărbători, dar dacă nu se poate pentru toţi, atunci măcar bărbaţii să fie. Deci sunt!

Pentru simplu motiv că m-am născut cu cuc şi nu cu puţă, nu mă pot simţi mai egal decât dacă m-aş fi născut cu puţă în loc de cuc. Din păcate sunt mulţi posesori de cuc cărora nu le-a crescut şi altceva în-afară de acesta şi pentru bere şi orgoliu ar fi în stare să sărbătorească şi ziua internaţională a nasturilor verzi cu trei găuri colineare.

La Mulţi Ani bărbaţilor de ziua voastră, La Mulţi Ani mai puţin bărbaţilor de zilele voastre!