Mândrie cu â din i

Cred că ştiţi deja povestea celor care citesc în timp ce se exercită fiziologic şi o altă destăinuire de acest fel v-ar determina să abandonaţi lectura ce urmează. Aşadar, n-am să vă spun ce şi cât am citit eu pe tron, ci doar că am făcut-o.

Mă simt obligat să menţionez că am mai citit şi-n alte condiţii şi-n alte spaţii, tocmai pentru a nu vă gândi că lectura are asupra mea un efect laxativ. Argumentul suprem îl reprezintă prezenţele mele la bibliotecă: deşi am fost doar de două ori (fără ca asta să se observe în cultura mea), niciodată nu mi-a venit să dau vreun pârţ, fie el cât de mic! Încă de la prima vizită m-am supus cu stricteţe normelor de conduită şi mi-aş fi văzut liniştit de lectură dacă unul dintre cititori ar fi avut supapa funcţională sau bunul-simţ să golească rezervorul înainte de a intra la culturalizare; am găsit totuşi puterea de a-i oferi clemenţă pentru pârţul involuntar deoarece, după cum spunea bunică-miu, e păcat să strici o covată de maţe pentru o băşină!

Volumul cărţilor lecturate de persoana mea mă încadrează mai degrabă la semianalfabeţi decât la culturalizaţi, fapt care nu mi-ar permite (într-o lume lipsită de pârţuri intelectuale) să critic scriiturile unor semeni de-ai mei, dar care nici nu mă poate împiedica să o fac. Deci, după cum puteţi observa mai jos, o voi face.

Trăim în epoca celor foarte mulţi care, deşi nu au nimic de spus, cred contrariul şi, prin urmare, se apucă de scris. Fie că reprezintă sarcină de servici, temă pentru acasă sau simplă exprimare democratică, multe (foarte multe) articole scrise pretutindeni şi de-aiurea în spaţiul carpato-danubiano-şimaieraceva promovează o nouă modă în rândul diacriticelor: mÎndria! Dacă băşicaţii ăia de la Academie au hotărât să se scrie „mÂndrie”, băşicaţii de pe veceuri şi băşinoşii din biblioteci s-au hotărÎt să  nu se supună şi astfel s-au format în România două grupuri de alfabetizaţi: românii şi romînii. Primii sunt ăia mai slabi de îngeri şi mai speriaţi de duritatea legilor lingvistice din România, iar ultimii sunt răzvrătiţii şi veşnic nemulţumiţii în raport cu orice regulă care are un caracter general.

E suficient să scrie morar (sau gÎdea) că rÎul curge şi muzica cÎntă pentru ca tot poporul zuist şi antenist (adica bun da’ rău şi sintezist) să-l mătrăşească pe burtosul „â” pe altarul modernităţii şi spiritului nesupus. Inutile ar fi orice comentarii pe tema alegerii şi promovării modelelor sociale, n-aş face altceva decât să îmi repet mie ceea ce deja ştiu şi vouă să vă aduc aminte că ştiu ceea ce ştiţi şi voi. Singurul efect al unor comentarii de dezaprobare pe tema dată ar putea stârni pârţuri docte din partea celor mÎndri, dar asta ar presupune ca ei să citească ceea ce scriu eu aici. Cum n-o fac, prezenţa unor gaze cu iz intelectual e exclusă.

Fără a tinde către valenţe filosofice constat că utilizarea lui „â” şi-a lui „î” se face după aceleaşi principii după care se utilizează şi marea masă a legilor din România: dacă îmi permit să fac ceva înseamnă că îmi permite legea; dacă fac altceva decât ceea ce-mi permite legea, e legea proastă; dacă legea e proastă şi nu-mi permite să fac ceea ce vreau trebuie schimbată, altfel unde mai e democraţia?! Şi ajungem iar şi iar la cugetarea care ne guvernează democraţia (aia cu „legile sunt făcute pentru a fi încălcate”) şi niciodată la cugetarea care spune că „âncălcarea legii se pedepseşte”.

Toate cele scrise mai sus pălesc şi-şi pierd şi ultima fărâmă de valoare în faţa necesităţii de-a fi mândri cu „â” din i.

AtÎt!

Anunțuri

3 responses

  1. Probabil fac parte din prima categorie si cum nu las comentarii cu diacritice tind sa folosesc uzual â din a si nu î din i in situatiile pe care legea limbii le impune. Si nu, nu fac parte din nici un grup.

  2. Ehehe! Era prin nouășpatru, cred, oricum nu vreau să verific. Ce frumos ! N-aveam nicio grijă, niciun gând de viitor, trăiam momentul și mă bucuram de fiecare clipă.
    Parcă văd…stăteam ȋn penultima bancă… făceam parte din careul de ași al năzdrăvanilor clasei. Rândul de la fereastră permitea traficul numai unei singure persoane iar când acea persoană era de sex feminin, hopa !!!… săream și noi, cocoșeii, cu fundurile sprijinite de caloriferele reci, ȋn poziție de drepți, cu un aer de « poftim de treci, colega » și cu palmele flămânde, gata de pipait posteriorul, la trecere. Desfătare maximă, mustăciri, apoi un fior dureros provocat de delicata palmă a colegei, care nu găsea nimic plăcut sau amuzant și chiar dacă gasea se făcea că nu căuta.
    Scuză-mă că nu pot comenta nimic serios dar mi-ai adus aminte de momente foarte plăcute din perioada gimnaziului. Şi mi-aduc aminte și de cartea aia roșie pe care profa’ de româna a adus-o, pentru a explica cât mai pe ȋndelete ce e cu « sȋntem » și « suntem » și cu « â » din « a » si « ȋ » din « i »… și am acceptat schimbarea.

  3. Noh, si tataie zicea la fel, de covata lui de mate…insa cred ca era o scuza pentru neputinta abtinerii…cat despre topic…mama ei de treaba, ce-o fi asa de grele?? :)) Important e sa scrie corecte, si sa intelege ce vrem sa zice, avem ‘decat’ o limba dulce romaneasca!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s