Bun aşa rău!

Motto:

O improvizaţie care rezistă minim 2 săptămâni devine reparaţie.

Pentru a prinde Telejurnalul încă de la început, televizorul Olt 525 avea nevoie de câteva minute de încălzire. Tehnotonlogia se oprise la stadiul de lămpi, imagine alb-negru şi câteva ore de emisie seara. Şi la plastic ieftin.

Uneori, când mă săturam de diafilme, îmi găseam ocupaţie la televizor. Deşi îmi dădeam silinţa să par inteligent şi pătruns de ceea ce vedeam, mă uitam fix ca curca-n lemne. Evidenţa acestui fapt m-a făcut să-mi reconsider activitatea de privit la televizor şi mi-am restrâns interesul doar către butoane. Prima interacţiune cu acestea s-a produs într-o clipă de neatenţie a tatei şi s-a soldat cu purici pe ecran şi trimiterea mea la culcare. Îmi plăcea să învârt şi să hâţân butoanele de la televizor pentru că de restul butoanelor din casă eram sătul. A doua mea acţiune care a implicat butoanele de la teveu mi-a adus aminte ce palmă grea avea tata. Iniţial n-am priceput ce făcea băţul de chibrit îndesat pe lângă butonul mare, dar când am observat că odată scos se opreşte şi televizorul, era deja prea târziu.

Am acceptat că tehnologia nu-i de mine şi m-am axat pe mersul pe ţoaclă, adica bicicletă. Aveam o ţoaclă de-aia cu roţile mici şi cauciucurile umplute. Era o ţoaclă chiar bună, singura ei problemă eram eu. Eu n-aveam nicio problemă în a tampona garduri, copaci şi chiar oameni, primele două nici ele. Problemele mele începeau când mă tampona tata, asta întâmplându-se destul de des în ciuda faptului că nu mă mai atinsesem de băţul de chibrit. Tata lucra pe două planuri: repara bicicleta şi mă avaria pe mine; asta m-a determinat să fiu mai atent cu ţoacla deoarece ea când era avariată nu acuza dureri de cap. Prima bubă severă pe care i-am pricinuit-o a fost deposedarea de scaun şi, din cauză că nu se găseau de rezervă la magazin, m-am pricopsit cu o şa nou-nouţă de lemn, testată preventiv şi punitiv pe fundu’ meu. A doua bubă a ţoaclei  s-a consumat pe scările de la 1 la parter şi a fost doar din vina ei deoarece a luat-o cu mult înaintea mea. Asta a costat-o decapitarea de ghidon şi pe mine, cu mult înainte să apuc a o pârî, o avarie gratuită în două acte.

Văduvit de tovarăşa mea de suferinţă, mi-am găsit o preocupare mai puţin periculoasă, dar mai acustică. Materializarea ei s-a găsit într-o mitralieră rusească după numai o zi de boceală suportată de maică-mia. Sătulă de atâta gălăgie şi şantaj sentimental,  a cedat şi mi-a cumpărat-o. Acela a fost momentul în care a început, într-adevăr, gălăgia. Era suficient să am o mână liberă şi pârâială era garantată. Împuşcam orice mişca sau mi se părea mie că mişcă: şosetele puse la uscat, apa de la chiuvetă, borcanele cu gem, cuiele de la tablouri, filamentul de la bec şi orice altceva care îndrăznea să existe. A fost prima dată când am citit în ochii mamei mele că şi-ar fi dorit ca avorturile să nu fi fost interzise.

Deşi confiscată în mod repetat, mitraliera mi-a adus înapoi ţoacla. Ţoacla n-ar fi vrut dar, pentru că n-a întrebat-o nimeni, n-a avut de ales. Ghidonul a fost montat de urgenţă la insistenţele mamei, arcu de la mitralieră mătrăşit şi singura mea opţiune a rămas bicicleta. Nu ştiu care dintre noi a fost mai avariat, cert este că eu am supravieţuit.

Avariat sau nu, medicul mi-a zis că reparaţia mea e încă în curs. Bine că nu mai am ţoacla!

Anunțuri

6 responses

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s