Lectură obligatorie

Prima mea lectură obligatorie a fost şi cea mai chinuitoare.

Nici bine nu învăţasem ordinea corectă a zilelor săptămânii, că  m-am şi trezit cu David Copperfield de Charles Dickens în braţe. Deşi mi-aş fi dorit să rămân la statutul de strateg în Dacii şi romanii, maică-mia, conştientă de capacităţile mele (mai degrabă de lipsa lor), m-a scos din gradul de războinic şi m-a trecut la rezervişti. Odată cu prima pagină a început adevăratul război al prunciei mele. Nu există fată care să fi plâns atât de mult în toată copilăria, pe cât am plâns eu citind preaminunata carte. Nici până atunci şi nici de-atunci încoace n-am suferit mai mult dând foaia.

Copilăria mea înainte de david c. se desfăşurase în fundu grădinii şi în căpiţa cu fân, la botu’ calului şi la curu’ vacii. Până la contactul cu david c. îi cunoscusem doar pe Creangă, Ispirescu şi Camil Petrescu. Aaa, şi pe Jules Verne şi Lev tolstoi. Eram fericit că trecusem de stadiul identificării literelor şi înţelegerii cuvintelor, dovadă fiind faptul că ajunsesem să pricep ceea ce citeam. Fericirea mea s-a terminat când dacii şi romanii m-au dat pe mâna lui dickens. Necazul mare a fost că maică-mia nu a vrut să accepte diagnosticul pe care mi l-am pus personal, anume acela de retardat mintal, şi a ţinut morţiş să-mi demosntreze contrariul. Aşă că am fost siluit să citesc despre viaţă chinuită a lui david şi-am ajuns mai chinuit ca el. Păstrându-mi diagnosticul pe care maică-mia l-a contestat, afirm că nimic nu e mai urât şi mai nefolositor la vârsta coacerii neuronale decât respectiva carte. Poate doar un coi în talpă.

Eram aproape hotărât să mă duc paznic la oi când am primit următorul material de studiu. Reţin că primul lucru la care m-am uitat a fost numele autorului. Era Constantin Chiriţă. Aşa cum n-auzise el de mine, aşa nici eu de el. Cum deja ratasem startu’ la transhumanţă, m-am decis să citesc, măcar de curiozitate, primul volum dintr-o carte al cărei titlu semăna cu al cărţilor agricole: Cireşarii. Pe cât am plâns cu david, pe atât am râs cu Tic, Ursu, Pompilică şi ceilalţi, iar după ce am devorat cele cinci volume am ajuns s-o iubesc pe maică-mia mai mult decât înainte s-o urăsc pentru cenuşiul david. Pe david l-am iertat, la fel şi pe maică-mia, dar cu Cireşarii m-am mai războit de vreo căteva ori, mai ales când mă imaginam cioban. Ultima oară i-am citit când Kafka s-a imaginat metamorfozat gândac şi m-am simţit la fel de chinuit ca la prima mea lectură obligatorie.

Ultima lectură obligatorie mi-am impus-o singur. Mă tem că nu mi-a folosit la nimic altceva decât la reconfirmarea diagnosticului din copilărie.

Cum de citit cărţi de referinţă m-am lăsat, m-am apucat de scris. Măcar să chinuiesc şi eu pe alţii!

Anunțuri

13 responses

    • e o chestiune de gusturi. n-am pretenţii de cititor cultivat şi cizelat, dar cartea cu pricina m-a dezgustat. Încă n-am găsit omul care să-mi spună ce a vrut să transmită domnu’ franz şi nici de ce trebuie să considerăm aiureala lui capodoperă. Bine, nu garantez că dacă mi-ar spune cineva, aş şi înţelege…

      • Pai, sa zicem ca trei sferturi din poporul roman ar fi familia metamorfozatului, iar statul, intretinatorul de familie, adica metamorfozatul. Daca statul intr-o zi se transforma in gindac si nu mai poate intretine familia, trei sferturi dintre romani ori se se duc draqului cu totii, ori se apuca de muncit ca sa aiba ce crapa in ei… Ai inteles acum?

      • Stai, ca am ametit putin… Daca e adevarat ca noi il intretinem pe el, de ce asteptam sa ne dea statul casa si serviciu, cu sloganul „ca pe vremea lu’ Raposatu aveai casa, aveai masina, era mai bine!”?
        Mai degraba inclin sa cred ca noi pe „reprezentantii” statului ii intretinem… Pe de-alde „care este”, „iarna nu-i ca vara”, „afara-i frig”. „ciocu’ mic”…

      • „Statu” nu e o entitate abstractă, e un sistem de interes public deservit de oameni. Implicit îi întreţinem şi pe ei, dar nu ăsta este scopul… În fine, e o discuţie mult prea lungă şi sinuoasă şi chiar n-am chef să mă fac de râs :).

  1. Pe depresivul cronic si vegetarianul Frantz cel emo nu l-a inteles nimeni, dintr-un motiv simplu- era nebun. Aaaaa, ca multi interpreteaza in fel si chip scrierile omului cu tigle lipsa pe casa este o alta poveste si tine de patologic.
    Interpretarea general acceptata de cei ce cred ca inteleg neintelesul este ca in Metamorfoza micul Frantz descrie dezintegrarea relaţiilor interumane. Tare-as fi curios cum ar fi scris despre asta FK daca ar fi trait in epoca internetului si ar fi cunoscut socializarea virtuala! :-)))

    • era cât pe ce să subscriu curiozităţii tale, dar mi-am dat seama că asta m-ar fi făcut contemporan cu el. la câţi dereglaţi de toate culorile şi vârstele există, numa’ el ar mai fi lipsit :).
      da’ măcar acuma ar fi avut second life la dispoziţie şi nu mai era nevoit să scrie despre un „el” gândac, putea fi pur şi simplu 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s