Ce-aţi căutat în stradă?

Voi, bravi foşti militari atrofiaţi după doar 20 de ani de “muncă”, ce-aţi căutat în stradă? Pensii prin care să-i sfidaţi pe toţi ceilalţi pensionari? Bine că nu vi se dau, foarte bine!

Voi, “martiri” ai revoluţiei, teferi şi nevătămaţi, ce-aţi căutat în stradă? Recompense pentru vitejia voastră? Să am pardon, da’ aţi primit libertate, ajungă-vă!

Voi, bişniţari şi speculanţi doborâţi de criză, nevoiţi să trăiţi doar din ajutor social, ce-aţi căutat în stradă? Ciubucăreală, ha? La muncă bă!, ne-am săturat de şmecheri şi combinatori!

Voi, bolnavi închipuţi, paraziţi sănătoşi pe spatele celor ce muncesc, ce-aţi căutat în stradă? Ridicaţi-vă şi umblaţi, nu mai staţi la cerşit!

Voi, simpatizanţi politici de toate culorile, ce-aţi căutat în stradă? V-aţi săturat de “ăştia”?! Da’ nu v-aţi săturat să vă săturaţi, o dată la 4 ani, de oricare “ăştia” şi să-i chemaţi înapoi pe oricare “ăia”?

Voi, toţi cei care-aţi ieşit în stradă pentru o viaţă mai bună, ce soluţii propuneţi? Sau vreţi doar schimbare şi-atât?

Voi, devoratori de-antene şi realităţi, ce-aţi văzut în stradă? Aţi văzut un popor demn care-şi strigă nemulţumirea?!, că eu nu l-am văzut!

Voi, toţi ceilalţi care-aţi fost în stradă pentru o schimbare majoră, pentru regăsirea identităţii noastre, a tuturor, v-aţi putut face auziţi?, că eu nu v-am auzit! I-am auzit doar pe cei care nu-l mai vor pe băsescu, pe cei care vor case, pe cei care au fantezii sadice cu udrea, pe cei care vindeau seminţe, pe admiratorii opoziţiei, pe fanii lui chuck, pe suporterii echipelor de fotbal, pe toţi cei enumeraţi înaintea voastră!

Voi, noi, toţi cei care încă mai suntem aici, vinovaţi şi victime ale aceleiaşi probleme, ce să căutăm în stradă? O nouă societate, o schimbare radicală a elitelor care ne reprezintă, o minune? Din păcate, nu în stradă le vom găsi şi nici în stradă nu le vom naşte!

Să mergem toţi acasă!

Să învăţăm, toţi cei care încă nu ştim, că doar o societate sănătoasă poate naşte elite capabile să o reprezinte şi să-i asigure bunăstarea. Să devenim noi mai responsabili pentru a le putea cere celor care ne conduc o atitudine responsabilă. Să ne curmăm decadenţa şi să ne salvăm identitatea pentru a deveni o singură voce care să se poată face auzită.

Să nu mai dăm şpagă, să nu mai aşteptăm şpagă; să nu tăiem zilnic mii de copaci pentru a tipări mizerii (vezi click, cancan, libertatea); să ducem gunoiul la coş, să cerem coşuri acolo unde nu există; să redevenim solidari, să ne cultivăm spiritul civic, să renunţăm la lamentări; să nu mai “punem botul” la toate promisiunile electorale, să nu mai punem ştampila pe “liberali”, “socialişti”, “democraţi” doar pentru că avem convingeri politice – “ei” nu au!; să ne abandonăm “vedetele” şi să ne regăsim artiştii; să facem efortul de-a scrie România cum se scrie şi nu altcumva; să le oferim copiilor noştri o ţară-n care să-şi dorească să rămână şi părinţilor, fraţilor noştri o ţară-n care să-şi dorească să revină!

Dacă nu (mai) vrem să fim ignoraţi, minţiţi, furaţi, atunci e timpul să naştem reprezentanţi (de conducători suntem sătui!). Aşadar, să încetăm a mai fi ignoranţi, mincinoşi, speculanţi!

P.S.: Pentru toţi cei care se/mă vor întreba dacă am simpatii politice răspunsul este NU!, am doar antipatii!

Un venit şi eu să am

C-am avut la revoluţie

O imensă contribuţie.

Când vuia de lume piaţa

Ne-am dat ţării toată viaţa

De la mine din balcon,

Eu şi-o sticlă de sifon.

Prins de dragostea de neam

Am crăpat puţin un geam

Şi-am urlat cu demnitate 

” Noi vrem sfânta libertate!”.

M-am bătut cu pumnu-n piept

Că sub tanc m-aş duce drept

Şi aş omorî nebunul,

Dacă n-ar veni Crăciunul.

Dar aveam porcul jumătate

Şi maţe bune, curăţate!

Aluatu’ numa’ bun de copt,

Pierdeam jurnalu’ de la opt,

Fierbeam sarmalele în foi

(Scoteam şi varză din butoi),

Şi n-aveam timp să fiu erou

Mai curând de anul nou.

Păzind cu eroism cuptorul

Am înjurat cu patos dictatorul

Şi-am plâns ca calu’ după iapă

Cârnaţilor tocând o ceapă.

Vedeam bărbaţii prostentând,

Pândeam sarmalele fierbând,

Mă proclamam auto patriot

Cu mâna-n maţe pân’ la cot,

Prin sânge mă trecea un clocot

Şi-n brad mai atârnam un clopot.

M-am revoltat din dormitor,

Am suferit pentru popor,

Şi-n baie am crezut că mor

Că nu găseam sticla de clor.

A fost o noapte de teroare:

Fugeau femei pe trotuare,

Vedeam câte-un student cum moare,

Şi bubuiala s-auzea

Până-n sufrageria mea.

La prima raza de lumină

Nu am mai mers înspre uzină

Ci am plecat cu pas vioi

Spre marea gloată de eroi.

Cu pumnii strânşi în buzunar,

Eu, azi, revoluţionar

M-am înfrăţit cu toţi răniţii,

I-am înjurat pe toţi tâmpiţii

Şi pân’ la urma-m căpatat,

Din milă, un certificat.

Am traume şi-acum în mine:

Un de’şt îl mişc aproape bine,

Îmi bate-un ochi din când în când,

Îmi simt urechile arzând,

Mă taie diareea crunt,

Zvâcneşte premolarul stâng

Şi capilarele mă strâng!

Dar de m-aş naşte iar din nou,

M-aş înrola tot ca erou,

Căci ce e mai înălţător

Decât să lupţi pentru popor?

Eu mi-aş fi dat şi sângele la tun,

Şi la soldaţi pachetul de tutun,

La mame le-aş fi dat tifonul,

La însetaţi, de tot, sifonul,

Şi la răniţi mâncare pe tot anul,

De nu s-ar fi-mpuţit râtanul!

Eu m-am născut martir să fiu,

Dar pen’că azi sunt încă viu

Găsesc firesc să mi se dea

Răsplată pentru fapta mea:

Transportul moca pe-orice căi,

Gratuitate şi la băi,

Impozite nepercepute

Şi pensie o mie-opt sute!

Am merite deosebite,

Primesc doar drepturi cuvenite,

Şi chiar de-aud de prin popor

Că n-aş fi decât un infractor,

Eu ştiu că n-am fost în zadar

O oră revoluţionar!

Studii profunde au arătat că râsul ajută la creşterea încrederii în sine, la creşterea speranţei de viaţă, la creşterea masei corporale şi la alte creşteri. La alte creşteri sigur nu intră crescutul găinilor moţate sau al nutriilor! Am experimentat pe pielea (sau penele) lor câteva casete cu d.o.d. şi vacanţa mare, rezultatele fiind dezamăgitoare, aproape tragice: nutria a avut o tentativă de suicid prin înecare, iar 3 găini din 4 s-au struţificat în colbul ogrăzii.

Râsul, odată stârnit, poate determina reacţii inedite precum: aplaudatul, grohăitul, plânsul, spasmofilia, delirul. Oricare ar fi reacţiile, oamenii au plăcerea de a istorisi fazele amuzante şi cele mai întâlnite recomandări care vin să sublinieze caracterul ilar al acestora sunt următoarele: “m-am căcat pe mine de râs”, “deci te pişi pe tin’ de râs”, “leşini de râs”. Mai puţin populare sunt: “m-am spart de râs”, “mă râd de mă strâc”, “m-am fărmat de-atâta râs” şi altele, dar capul de listă îl ţin cele enumerate iniţial, deci să analizăm.

“Am leşinat de râs” –  poate cea mai apropiată de realitate. E drept că uneori râsul delirant aduce puţin cu ameţeala, da’ eu tot nu cred că a leşinat careva, la propriu!, de râs! Dacă ştie cineva un caz este rugat să ni-l dezvăluie şi nouă – în situaţia în care leşinatul nu şi-a mai revenit, vă rog să nu ne aduceţi la cunoştinţă deoarece cazul întră la capitolul “am murit de râs” şi asta chiar nu e de râs.

“M-am căcat pe mine de râs”, “deci te pişi pe tin’ de râs” – le tratez împreună deoarece sunt foarte apropiate, fizic vorbind.  În momente de un crunt amuzament am constatat că unele supape mai scapă, da’ nicidecum mai mult de-un pârţ, două. A păţit cineva ruşinea să scape şi continuarea? Nu cred…. Oricum, fie că voi crede, fie că nu, tot nu înţeleg de ce râsul are efecte aşa limitate.

De ce n-ar putea râsul să determine şi altfel de reacţii, cum ar fi:

- “bă, am râs de mi-a curs ceara din urechi!”;

- “deci îţi spun, râzi de-ţi creşte hemoglobina”;

- “am râs până mi s-a comprimat sucu gastric”;

- “nu mai puteam să râd că-mi muşcam limba de la cât mi s-a umflat testosteronul”;

- “râzi de faci roşu-n gât”;

- “am râs pân-am intrat la menopauză!” ?

Râsul poate avea mai multe surse, însă niciuna nu este universală din varii motive… Am întâlnit oameni care nu gustă bancurile, oameni care nu apreciază desenele animate, care nu înţeleg umorul lui Horaţiu Mălăiele, care nu găsesc nimic amuzant în nicio circumstanţă…  Cred că posibilitatea de a te amuza ţine mult şi de imaginaţie, astfel încât nu pot să-i condamn pe cei care nu o au pentru simplu motiv că ar fi meschin să mă leg de neajunsurile semenilor mei.

Cum unii nu găsesc nimic amuzant în nimic, tot aşa sunt şi unii care găsesc de cuviinţă să se amuze pe seama cui nu ar trebui. Batjocura a devenit cel mai la modă umor! E la fel facil să râzi de un amărât de la şcoala ajutătoare care nu ştie pluralul de la telecomandă, pe cât este de greu să-ţi insuseşti bunul-simţ; e cu mult mai cool să auzi la nesfârşit “pula, muia, căcat, morţi’ măti, sloboz” la un stand-up ieftin, decât să mergi la teatru – “Tache, Ianche şi Cadâr” nu face nici cât o ceapă degerată în faţa glumeţilor de azi (a nu se înţelege că nu există şi umorişti de stan-up care chiar au umor şi bun-simţ!); în fine, e mişto să râzi de cineva decât cu cineva.

Las baltă studiul de faţă cu zâmbetul pe buze şi cu gândul la ce-ar mai putea găsi amuzant alţii pe această temă. Îmi imaginez că, dacă n-am eu umor – ceea ce poate fi şi adevărat -, poate au alţii.

Eu am mai multe vicii, iar unul dintre ele este fumatul. De ieri există o lege şi-o materializare a ei care-mi educă viciul: ţigările care se sting singure. Tot de ieri le înjur la foc atutomat şi-n cel mai curat mod pornografic, aşă că, fără să vreau, am găsit câteva propuneri la fel de idioate ca legea care-mi stinge ţigară dacă o pun în scrumieră.

Legea masturbării:

Orice persoană, indiferent de sex, va fi nevoită să depună un efort susţinut şi constant pe întreaga durată a masturbării. În caz contrar, obiectul masturbării va intra automat în stare flască (la posesorii de falus) sau va deveni perfect uscat şi impenetrabil (la posesoarele de vagin).

Legea posturilor TV destinate adulţilor:

Urmărirea programelor de către telespectatori se va face neîntrerupt (nici măcar de gestul involuntar de clipire!!!) până în momentul excitării optime pentru masturbare. Mutarea privirii sau clipirea vor genera comutarea automată pe Trinitas pentru cel puţin 3 minute, astfel încât privitorul să capete credinţa că poate respecta legea.

Legea prezervativelor:

Orice utilizator de prezervativ va fi nevoit să-şi canalizeze toată energia în sensul îndeplinirii funcţiilor sale, implicit a funcţiilor prezervativului, motiv pentru care orice pauză mai mare de 10 secunde va duce la rularea automată a prezervativului, iar pauzele mai lungi de 30 de secunde direct la explozie.

Legea lemnelor de pus pe foc:

Orice lemn pus pe foc şi lăsat nesupravegheat îşi va înceta arderea până la un nou contact vizual. Camerele web, cele de tip handycam sau alte tipuri de dispozitive pentru supraveghereavideo sunt interzise! Pânditul, de asemenea, este neeligibil!

Legea gumei de mestecat:

Guma de mestecat, odată intodusă în cavitatea bucală, nu poate fi lăsată în spaţiile create de dinţii lipsă sau între falcă şi gingie (sub limbă nici atât!), ci trebuie mestecată în permanenţă. Orice abatere va duce la solidificarea gumei sau, pentru abateri repetate, la lipirea ireversibilă de cerul gurii.

Legea posturilor de radio pentru tineret:

Orice post de radio care va difuza zilnic mai mult de 20 de piese sau alte piese decât cele lansate cel târziu cu o săptămână în urmă, va fi supus la măsuri punitive precum: difuzarea, timp de 24 de ore, a unei singure piese nelansate; recitarea în direct a versurilor (deşi sunt puţine melodiile care conţin mai mult de 3-4) melodiilor nedifuzate corespunzător; organizarea de concursuri în rândul cititorilor astfel încât să se evidenţieze faptul că şi-au însuşit porţia de cultură.

Legea contului de facebook:

Orice utilizator care nu va utiliza opţiunea “like” de cel puţin 10 ori pe oră şi nu-şi va împrospăta statusul suficient de des (recomandăm preponderent linkuri care au mai fost publicate de cel puţin 80%  dintre utilizatori) va fi pus pe wallul ruşinii şi postările sale nu vor beneficia, timp de o oră, de butonul “like”. Totodată, utilizatorii care nu au în lista de prieteni minim 5 despre care habar n-au cine sunt şi ce caută acolo, sunt rugaţi să facă rost de aceştia.

Încerc de câteva minute să scriu şi o altă propunere, da’ am făcut imprudenţa de a-mi aprinde o ţigară şi nu reuşesc nicidecum să trag mai mult de două fumuri cu tastatura în faţă. Şi pentru că ţigările au un preţ mai mare decât ceea ce scriu eu aici, abandonez, din raţionamente pur economice, dezvăluirea ultimei propruneri.

Nu aş fi făcut această introducere dacă nu aş fi bănuit că, în final, mă veţi considera lipsit de milă sau compasiune.

Educaţia de-acasă n-am uitat-o şi mă regăsesc frecvent în postura de-a-mi suprima raţiunea în faţa milostiveniei. Nu m-aş numi în mod necesar filantrop, dar, având o fire slabă, mi-e greu să rămân impasibil la suferinţa altora. Oricât de greu mi-ar fi şi oricât de greu ar cântări milostivenia cultivată în casă, m-am hotărât să nu mai dau bani (mai ales bani!) cerşetorilor.

Cerşetoria este un act încadrat la infracţiune de o lege de prin ’24, iar problema cerşetorilor nu este nicidecum a cetăţeanului, ci exclusiv a statului. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie!  Statul se spală în stilu-i caracteristic pe mâini, iar cetăţenii îi susţin ignoranţa prin milostivenie şi, uite-aşa, cerşetoria a devenit un stil de viaţă nu doar pentru cei amărâţi, ci şi pentru cei care profită de ignoranţa şi generozitatea noastră.

Cerşetorii lăsaţi de izbelişte de către autorităţi au devenit tot mai puţin vizibili din cauza impostorilor care-i alungă din zonele cu “vad”. Rar mai găseşti câte un amărât care să se bucure de o merdenea, de un măr, de o haină mai bună…. Impostorrii nu apreciază altfel de “atenţii” şi, pentrui a te scuti de gesturi inutile, îţi cer direct bani. Motivele sunt diverse: să-şi ia ceva de mâncare, să cumpere la cei 7, 10, 28 frăţiori o pâine, să-şi plătească lumina că altfel îi dă afară din casă, să-i strângă pentru un poster cu vedetele protv (tata jian, liviu variciu, obezii din clejani etc.). Orice altceva în-afară de bani îi jigneşte şi îi scârbeşte pentru că, acolo de unde vin ei, se găsesc de toate (chiar şi bani, mai ales bani!!!): Mulţi mă vor contrazice şi vor găsi exemple de puradei care trăiesc într-o cutie de carton, deci sunt demni de mila şi ajutorul nostru, iar eu, pentru că-i detest, nu sunt altceva decât un segregaţionist (nimic mai adevărat!) penibil.  Buni-creştini ai zilelor noastre, permiteţi-mi să vă arăt cum se traduce ajutorul vostru (pun imagini, descrierea ar fi săracă):

Exemplele pot continua, dar n-aş vrea să-mi încarc pagina cu astfel de conţinut nociv şi nici să vă dezamăgesc profund. Ştiu că în imaginaţia voastră credeţi că ronii se duc pe alimente şi haine de la second-hand, că aţi făcut o faptă bună, că din puţinul vostru aţi ajutat pe unul care are infinit mai puţin, că sunteţi buni-creştini şi că asta vă va ajuta să primiţi un loc cu lumină şi verdeaţă după…. Mai ştiu şi că, dacă alte voci cu mult mai puternice decât a mea nu v-au convins, eu nici atât nu voi fi în stare, dar încerc!

Încerc, totodată, să-mi reprim ideile preconcepute despre “cerşetorii” zilelor noastre, dar e suficient să ies din casă şi-mi dau seama că mila noastră e doar sursa unei noi forme de furt: cerşitul. Cineva ne ia din buzunar nişte bani care nu-i aparţin, pentru care nu a muncit şi pe care, contribuabili fiind, i-am mai plătit o dată via bugetul statului. Asta e prea de tot: adica şi bun-contribuabil şi bun-samaritean, nu prea merge..sună a fraiereală pe faţă!

Data viitoare când veţi merge la spital şi vă veţi plăti analizele, gândiţi-vă că cei căroRRa le-aţi dat fie şi un ron, sunt asistaţi social! Pe banii voştri!!!

Aşă că, dacă mai poftiţi şi vă mai dă mâna să fiţi mărinimoşi, asumaţi-vă şi calitatea de complici ai acestor infractori numiţi, înduioşător, cerşetori!

Dacă te naşti viu, şpagă scrie pe tine: anestezist, moaşă, asistentă(e), infirmieră, medic mâna unu’, medic mâna doi (fiecare cu câte minim două mâini şi 3 buzunare foarte mari), plus paznic poartă, paznic etaj, paznic secţie, alţi agenţi pază.

Dacă te naşti mort şi supravieţuieşti păţeşti la fel, dacă nu, păţeşti altfel, da’ de şpagă tot nu scapi (registratură, stare civilă, laborator, etc.).

Dacă te-ai născut viu şi supravieţuieşti, nici moartea nu te mai scapă de şpagă! Oricât de sănătos ai fi, nu eşti suficient de sănătos ca să nu faci vaccin din 3 în 3 luni (deci şpagă trimestrială). Apoi, dacă nu-i post, bagi mâna adânc în buzunar şi-ţi faci datoria de bun-creştin faţă de un popă (sau 2, sau 3….) şi de toţi ceilalţi slujitori ai Domnului. Oficial se numeşte pomană sau donaţie, practic e şpagă! (încep să aud toaca…).

Dacă insişti să supravieţuieşti, viaţa te răsplăteşte cu acces la creşă, grădiniţă. Trebuie să înţelegi că nicio faptă bună nu poate rămâne nerăsplătită, deci plăteşti, răs-plăteşti până prinzi şi tu loc în bancă. După grădiniţă, dacă nu rămâi repetent, mergi la şcoală. Dacă vrei într-o clasă “bună”, vii cu “lecţia” învăţată.

Dacă şcoala n-a reuşit să te omoare, revendici diplomă. Chiar dacă nu te-ai omorât cu şcoala, primeşti oricum diplomă dacă, bineînţeles, n-ai uitat “lecţia”. După care te duci la facultate, dai examene şi le iei, dai o şpagă şi le iei şi pe alea nedate, primeşti o altă diplomă, te apuci de alta. Reiei ciclul, aprofundezi lecţia, te apuci de master, te faci c-o diplomă şi începi să emiţi pretenţii.

Dacă n-ai dat şpagă în şcoală, facultate şi totuşi ai o diplomă, te angajezi (de obicei după ce-o fac cei care au dat) şi începi să intri pe profit. Profitul te face să-ţi doreşti mai mult(e) de la viaţă.

Dacă pe persoană fizică ai rămas părtaş la viaţă, înseamnă că vei fi contribuabil!

Ai maşină şi n-ai loc de parcare? Nu-i problemă, există locuri de parcare la primărie. Pentru a afla unde sunt şi cum poţi intra în posesia unuia, spui parola: “cât?”.

Ai maşină, deci şi nişte amenzi… Ştii sigur că le-ai plătit, da’ primeşti o înştiinţare de la finanţe că NU le-ai plătit. Nu mai găseşti chitanţele? Stai liniştit, mereu există cineva acolo care, pentru un tratament adecvat, e dispus să caute prin dosare (deşi pentru asta e pus acolo şi remunerat).

Te-ai născut viu şi sănătos da’ ai început să te defectezi? Păi nu-ţi rămâne decât să mergi la doctor (de preferat în medicină). În schimbul bunăvoinţei tale vei primi bilet de tratament, plus concediu medical plătit (din care să-ţi permiţi un minim de bunăvoinţă).

Te-ai dus la tratament? Deci te-ai născut a doua oară! Facerea de bine e ce era odată, da’ şi ceva în plus. Ceva în plus la: medic, medic specialist, asistente, asistenta-şefă, infirmieră, recepţioneră, farmacistă, diriginte de farmacie.

Eşti sănătos şi vrednic să suporţi o rată la bancă? Deci vrei casa ta! Da’ pentru asta ai nevoie de acte şi de muuultă bunăvoinţă. Ai grijă de: notar, evaluator, cadastrist, funcţionarul de la bancă, colegul din centrală al funcţionarului de la bancă. Dacă faci imprudenţa de-aţi construi casă, fă bine şi ia-ţi şi-un credit de nevoi personale pentru cheltuieli neprevăzute cu persoane încă necunoscute.

Acum, că ai casa ta, parcă te-ai însura/mărita un pic… Aici n-ai nevoie de prea multă şpagă iniţial (poate doar dacă nu vrei să faci cununia civilă într-o marţi la 15:18). Şpagă începi să dai de-abia după “DA”.  De aici vine şi imposibilitatea stabilirii unui preţ pentru căsătorie deoarece plăteşti toată viaţa. Dacă supravieţuieşti!

Până la retragerea definitivă din activitate, mai ai de platit nişte şpagă: la service auto pentru un dosar de daună, la itp pentru nişte noxe bune, la casieria cfr pentru un tren la care NU mai există locuri, la dosarul de ANL,  la calcularea vechimii în muncă pentru o pensie mai bună, la cei care-ţi aduc frigiderul la scară, la locul de veci, la cei care se ocupă cu mentenanţa la eon, transgaz, cablu, telefon, la biroul 4 de la primărie pentru o autorizaţie inutilă, la biroul 3 pentru o ştampilă, la aproape orice birou/cameră/ghişeu de unde ai nevoie de ceva…

Când crezi că ai scăpat definitv de şpagă şi treci la cele veşnice, gândeşte-te că şi şpaga e veşnică. Deci: preot, gropar, dascăl, lumânărar, stare civilă, administraţia cimiterelor, preot. Preotul e de două ori deoarece şpaga lui e de două ori mai mare decât suma celorlalte şpăgi!

Tot scriind aici am găsit, în ritm de toacă, şi răspunsul la întrebarea iniţială, deci curioşii pot întreba cu toată “bunăvoinţa”!

Am fost azi cu nişte treabă într-un loc. Înainte să ies pe uşă am cerut şi n-am primit acceptu’ mentorului meu în materie de vestimentaţie, dar pentru că singurul motiv invocat la 14 grade celsius a fost că eram prea subţire îmbrăcat, m-am făcut că nu aud. În drumul meu către locul unde aveam treabă am întâlnit nişte omologi ai unor specimene pe care, ultima dată când am ieşit din casă, mi-am dorit să nu le mai întâlnesc. Da’ soarta a vrut!

Primu’ specimen era dotat cu: adidaşi stil gheată c-o limbă care semăma mai mult a făraş, blugi trei nuanţe plus vreo şasă rupturi per crac, fâş maro fermoar portocaliu şi-o şapcă NY c-un cozoroc cât un hârleţ.

Al doilea specimen deţinea pe persoană fizică următoarele: tenişi pânză, blugi gri cu spaţiu de acumulare şi depozitare scrot, falus, ghiozdan, imprimantă, pişu şi caca pe ultimele trei luni, pulover tot gri şi fular negru.

Atât primul, cât şi al doilea specimen mi-au oferit subiect de meditat preţ de 35 de minute cât a durat deplasarea mea…

Mă întreb: care e şpilu’ cu blugii rupţi? Să fie oare marketingul agresiv al producătorilor de ginşi prin care cumpărătorii sunt convinşi că dacă unui produs i se face reclamă, atunci merită şi cumpărat? Sau e nevoia stupidă de-a epata prin penibilitate? La fel de bine ar putea fi şi alimentaţia nefericită a nefericiţilor care-i poartă, fiind astfel nevoiţi să asigure o ventilaţie suplimentară…; nu exclud nici existenţa unei secte nonneuronale compusă din membri nevoiţi să se afişeze ca ultimii prăpădiţi, şi nici posibilitatea ca cei ce-i poartă să nu fi observat că-s cam rupţi în cur. Oricare ar fi şpilu’, nu-l înţeleg. Dacă ar fi ceva de înţeles, atunci ar exista şi următoarele: prezervative cu dop, gumă deja mestecată, femei gonflabile abstinente, cafea insolubilă, ojă cu superglue, sticla de tablă, ţâţe concave, păduchi ambidecştri, activitate neuronală la un show păcătos. Cum niciunul dintre cele de mai sus nu există, e clar că nici blugii gata rupţi n-ar trebui să existe.

Celălalt tip de blugi mă amuză în măsura în care mă contrariază.

Când eram eu mai mic şi mergeam la mare cu ai mei, taică-miu mă lua cu el la nămoalele de la Techirghiol. Blugii marsupiali mi-au adus aminte de ceea ce-am văzut eu la Ghiol: în mulţimea de băieţi şi bărbaţi de toate vârstele se găseau câţiva fraţi de-ai lui Tutankhamon, fraţi care, fapt imposibil de trecut cu vederea, posedau scroturi (sau punguţe cu doi bani pentru pudici) care începeau de unde trebuie, da’ se terminau cam târziu, în dreptul genunchilor. Pe atunci nu ştiam că există pantalonii-traistă şi-mi făceam calcule pentru cât de mari ar trebui să fie buzunarele tutankhamonilor astfel încât să le încapă tezaurul în ele.

Întorcându-mă spre casă mi-am pus câteva întrebări despre utilitatea ginşilor-balon. Am găsit următoarele răspunsuri: produc milă în rândul cetăţenilor şi aduc profit, maschează existenţa sondelor urinare, previn şpagatul involuntar, folosesc pe post de ascunzătoare la v-aţi ascunselea, permit instalarea unui radiator pe timp de iarnă, transmit un mesaj erotic cangurilor, transportă pungi cu aurolac şi ciuperci halucinogene. Nu m-a mulţumit niciunul dintre aceste răspunsuri, deci răspunsul e doar unul: sunt absolut inutili şi impecabil de jenanţi.

Nu ştiu de câte ori s-a schimbat moda cât am fumat eu 3 ţigări, da’ nici nu mă mai interesează deoarece, între timp, m-am împăcat cu soarta.

Aşadar, să analizăm manifestarea numită flash.

Flash: bliţ, făcutu’ din faruri, făcutu’ cu ochiu’ maşinii, “ho cu tata că se filmează!”.

Căruţaş fiind cândva şi circulând pe drumuri non-publice, dădeam “blană” de ieşea colbu-n urmă la (cum spuneam pe-atunci) “greuceanu” şi nu am avut restricţii de viteză până n-am venit acasă cu bidiviii leşinaţi şi coşul căruţei puzzle, performanţă răsplătită cu vârf şi-ndesat de bunică-miu şi-o vargă.

După aia m-am potolit.

Proaspăt şofer fiind altcândva şi beneficiind de asfalt, beton, macadam, am uitat că mă potolisem şi-am dat în “guşă” la un motor de 1310 până m-am oprit într-o dacie seculară oprită doar din principiu la o trecere de pietoni într-un moment în care nimeni nu trecea strada. Ce-a urmat rămâne între mine şi tata.

După aia m-am mai potolit o dată.

Intrat în rândul şoferilor de drept (picior sub care se află pedala de acceleraţie) am colecţionat 2-3 premii via poliţia rutieră pentru câţiva kilometri în plus pe oră. Pe-atunci nu acceptam că vinovatu’ eram eu, ci bulangiii din sens invers care nu s-au obosit să dea şi ei un flash, da’, vinovat-nevinovat, amenda tot în contu’ meu intra.

Şi iar m-am potolit.

Starea mea de potoleală mi-a oferit răgazul de-a-mi evalua gradul instinctului de autoconservare şi, fie din pricina lacunelor mele în materie de matematică, fie din pricina absenţei elementului ce făcea obiectul evaluării, mi-a dat un rezultat similar cu cel de la înmulţirea cu zero.

Atunci m-am cam agitat şi-am tras concluzia c-a venit momentul să mă potolesc.

Momentul n-a venit chiar atunci, da’ nici mult n-a mai durat. Dacă instinctul de autoconservare nu m-a convins, instinctul protector pentru cei dragi mie a făcut-o.

Nu-mi mai permit să fiu imbecil.

Alţii îşi permit. Sau, fie că-şi permit, fie că nu, asta e menirea şi condiţia lor maximă printre noi: să fie imbecili!

Imbecilii nativi ai şoselelor noastre se disting prin două trăsături: dau flaşuri şi deţin staţii. Deşi ei se împart în mai multe categorii, sunt cu toţii o apă şi-un pământ.

Flashul e manifestarea prin care aceşti nihilişti (care nici măcar nu ştiu că sunt astfel) îşi manifestă altruismul şi-şi trădează caracterul becisnic, făcând din asta o realizare şi o cale de integrare fără echivoc în rândul răzvrătiţilor şi-a desosebiţilor cetăţeni ai României.

Bliţul e biletul de liberă trecere (în maximă viteză) a imbecililor prin zonele prin care, în spiritul legii şi-al simţului civic, trecerea se face într-un ritm potolit – dar asta fac numai fraierii sau căruţaşii. Bliţul utilizat corespunzător a făcut ca mii de imbecili să provoace nişte mii de accidente şi nişte alte mii de morţi, răniţi, orfani, văduve, îndureraţi – sau poate v-aţi imaginat că bliţarii sunt nişte virtuoşi ai covrigului? Pardon, vă-nşelaţi!

Făcutu’ din faruri între imbecili se traduce prin “las-o moale că-ţi iei amendă, stau cârnaţii la pândă, altcumva oricum ne doare-n piston de limitarea lor” şi  e similar, pentru cei cu un coeficient de inteligenţă negativ, cu telefonul pe care-l dau nevestei înainte de a ajunge acasă pentru a-l da aia afară din casă pe ăl’lalt, cu banii de buzunar daţi copilului pentru prăjituri ca acesta să-şi poată lua etnobotanice şi cu, iertat îmi fie limbajul, laba făcută şefului în ritmul potrivit pentru a-l scuti pe-acesta de riscuri neprăvăzute.

Ca un fost flashcăit ce mă aflu poate ar trebui să fiu mai înţelegător şi mai puţin inverşunat în ce priveşte această cauză. Din fericire, NU pot!

Flashcăiţilor, data viitoare când vă vine să bliţuiţi gândiţi-vă (sau rugaţi pe cineva care are cu ce să o facă în locul vostru) că imbecilul pe care-l scăpaţi de-o amendă e cel care, mai devreme sau mai târziu, vă va tăia calea cu nesimţire, va ocupa banda destinată virajului la dreapta pentru a fi primul care merge înainte, va parca pe trecerea de pietoni, vă va ocupa locul de parcare, va bloca o bandă staţionând pe avarii şi va găsi mereu resurse şi noi modalităţi de a fi “cel mai” cineva în trafic! Dar pe voi nu vă deranjează nimic din toate astea, nu-i aşa? Aşă mă gândeam şi eu…

Flashcăiţilor, data viitoare când îmi daţi bliţuri (deşi viteza mea nu le necesită) să ştiţi că vă înjur cu voce tare, cu viteză regulamentară şi cu mult mai mult aplomb decât o făceam atunci când nu mă bliţuiaţi.

Data viitoare când veţi primi bliţuri prin localităţi gândiţi-vă că s-ar putea să vi le dau eu la derută (adica ciuciu radar), ăsta fiind singurul mod în care vă pot transmite mesajul meu: flashcăiţilor, potoliţi-vă!

Un amic de-al meu şi-a însuşit rolul de laxativ şi-a reuşit să-mi scoată mascota în afara zonei de inspiraţie, deci textul ăsta nu va mai rămâne ciornă!

M-am hotărât, odată intrat în deplinătatea facultăţilor mintale, să diversific modalităţile de exprimare şi exemplificare existente pe acest blog. Deşi am fost puţin dezamăgit tragând o astfel de concluzie, n-am putut ignora faptul că cititorii/vizitatorii întâmplători ai acestui blog caută mai degrabă fapte şi dovezi, nu descrieri şi păreri, deci voi acţiona în consecinţă. Cu toate că această acţiune poate fi interpretată ca una care să sporească numărul vizitatorilor, Vai România! rămâne fidel scopurilor sale (iar cel menţionat nu e unul dintre ele – poate fi, cel mult, doar o urmare) şi nu-şi propune altceva decât o schimbare a modului de comunicare şi de păstrare a atitudinii de până acum.

Deoarece sursa principală a subiectelor de pe acest blog o constituie neajunsurile societăţii române, Vai România! nu poate fi nici pe placul, nici pe înţelesul tuturor.  Pentru acei cititori/vizitatori cărora le place ce găsesc aici şi, mai ales!, înţeleg scopul şi atitudinea unui asemenea spaţiu de exprimare, am creat şi o pagină pe facebook: https://www.facebook.com/VaiR0mania care are scopul de a reuni “donatori” de dovezi ale decadenţei societăţii în care trăim şi de a le satiriza sau persifla cu toată seriozitatea.

Acestea fiind scrise şi (dacă aţi ajuns până aici) citite, Vai România! îşi reia activitatea ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat şi nu ca şi când s-ar fi-ntâmplat ceva ce nu trebuia să se întâmple.

Cu toată pălăria,

Vai România!

Mai bine nu prindeam.

Ei (călătorii de la clasa a II a) au primit vagonul deja răcorit, noi am servit saună cam juma’ de oră. Ei s-au înfruptat cu electricitate de la prize, noi am ţinut post negru. La Buzău, după două ore de inventariat înjurături de toate sexele şi religiile, m-am decis să mă autoreportez.

La clasa a II a, deşi mult mai înghesuit, m-am simţit mai în largul meu şi aproape că era să renunţ de tot la băgatu’n orice şi trimisu’n oriunde dacă, întinse pe câte două locuri, n-ar fi existat în diagonală două femei în etate. Evit să le numesc doamne şi mă abţin pe cât pot să nu le numesc babe. De evitat reuşesc, de abţinut nu prea, deci întinse pe câte două locuri stăteau două babe.

Cele două babe s-au urcat în tren la Buzău. În secunda în care trenul a părăsit gara, babele au renunţat la şoşoni, şi-au scos cărţile de rugăciune şi au început să se foiască şi să bombănească. Treaba asta a ţinut destul de puţin deoarece, prin milostivenia lui, Dumnezeu le-a dat mintea de pe urmă şi, negăsind altceva mai bun de făcut cu ea, babele au abandonat cititul şi poziţia în şezut, deci s-au culcat creştineşte în poziţia fătului pe locurile cuvenite plus, tot din milostivenia celui de sus, pe altele două.

Începusem să tolerez mirosul şoşonilor lor de pâslă dospită amestecat cu cel al şosetelor dublu-flauşate considerând că asta trebuie să fie partea goală a paharului de la clasa a II a. Partea proastă a fost că asta era doar o parte din partea goală a paharului. Partea cea mai goală a paharului a fost atunci când maţele celor două babe au purces în a se goli de acumulările de gaze, fără ca asta să le deranjeze în vreun fel. Deşi erau îmbrăcate asemănător, deşi citeau aceeaşi carte de rugăciune şi purtau şoşoni şi şosete la fel, babele nu mâncaseră aceleaşi bucate. N-aş putea şti exact care, da’ una mâncase ceva conopidă usturoiată cu rânză de găină, în timp ce conţăranca ei sigur servise o fasole bătrână fiartă în moare de varză. Cele două duhori ar fi putut face ca şosetele dublu-flauşate să poată fi considerate lăcrămioare dacă nu s-ar fi contopit cu mirosul lor. Ceea ce, din păcate, s-a întâmplat.

Dacă ar fi fost să mă iau doar după miros aş fi crezut că ne aflăm în drum spre Auschwitz şi că, presaţi de timp şi neinteresaţi de naţionalitatea noastră, călăii de la cefere ne fac felul din mers. Nefiind aşa şi având norocul de-a trece naşu’ pe-acolo, l-am rugat să le convingă pe cele două doamne să renunţe la somn pentru că altcumva decât treze era evident că nu-şi puteau controla supapa. Da’ naşu’, ca un bun creştin ce era, mi-a zis că nu le poate trezi pentru că-s femei bătrâne şi-or fi obosite săracele, aşa că am rămas cu problema nerezolvată şi cu speranţa că trage careva semnalu’ de alarmă, se hurducă trenu’, se trezesc toţi călătorii, se face hărmălaie, se trezesc şi babele, se sperie,  încep să bată mătănii şi să citească din ceasloave şi, poate aşa, ajung şi eu în viaţă acasă.

Deşi speranţa moare ultima, până la urmă tot moare! – a mea a murit, cel mai probabil, de la miros. M-a apucat spaima că aş putea avea soarta ei şi-am hotărât să trag eu semnalul, urmând ca după aceea să dau vina pe babe. Am ochit mânerul şi mi-am făcut curaj, mi-am făcut calcule, mi-am făcut autocritica şi m-am răzgândit. După o meditare scurtă m-am catalogat fricos şi treaba asta m-a enervat, deci m-am pornit iar spre mâner. L-am examinat de-aproape, am numărat sigiliul, am făcut o biluţă, m-am uitat la ceas, m-am dus la loc. Mi s-a făcut ruşine de gândurile mele şi am căutat altele care să mă împiedice să trag semnalul. Tot căutând, am ajuns la destinaţie. Babele încă dormeau, naşu’, fiind capăt de linie, s-a dus să le trezească. A trezit-o întâi pe cea care părea mai tânără şi-a vrut să facă la fel şi cu cealaltă, dar a fost oprit de către prima:” să n-o treziţi brusc, e bolnavă săraca la inimă şi se sperie foarte uşor… mi-i să nu se scape pe ea, am mai păţit-o şi-n personalul de Putna..”.

Bine că n-am avut curaj să trag semnalul, ar fi fost de tot căcatu’!